Acesta este un loc pe care limba română îl numeşte fără niciun pic de eleganţă. În fundul pământului. Acolo unde numai speologii şi minerii epocii industriale ajungeau din direcţia bună a civilizaţiei. În rest, sclavii, din antichitate până mai ieri, condamnaţii la muncă silnică şi fugarii din faţa legii, în toate timpurile.

Curiozitatea este cea care m-a făcut să ajung de mai multe ori în fundul pământului. Condus mai întâi de dascălii mei. La Peştera Urşilor, la gheţarul adăpostit de Peştera Scărişoara şi la Peştera Muierilor, nume rostit să înflăcăreze imaginaţia greu de stăpânit a oricărui adolescent. Apoi, la deschiderea unei centrale electrice din Munţii Lotrului. Cu multă vreme în urmă.

În fundul pământului am ajuns de data aceasta pentru a vedea o expoziţie de artă. La invitaţia senatorului Dan Niţu, pe care îl pomenesc aici cu recunoştinţă atât pentru imboldul dat mie cât şi pentru suportul financiar oferit entuziaştilor care au pus în scenă aşa ceva. Câţiva italieni şi ceva mai mulţi români. Lucrările - pictură, sculptură şi obiect – sunt semnate în raport invers: mai mulţi italieni, câţiva români şi doi-trei din alte ţări. Printre ei, câteva nume cu cote importante pe piaţa de artă internaţională: Giorgio de Chirico, Lucio Fontana, Giovan Francesco Gonzaga, Salvatore Emblema, Mario Schifano, Rabarama. Nu voi pomeni aici sumele oferite în casele de licitaţie din Europa şi din Statele Unite pentru operele lor, din motive lesne de înţeles. Expoziţia este deschisă la Ocnele Mari, în fundul pământului!

Dar ce caută o asemenea expoziţie în ocna deschisă turiştilor de la Ocnele Mari? Un text circulat pe internet vorbeşte despre întoarcerea artelor la locul în care s-au produs pentru prima dată: peşterile. Cum ar fi cele din Lascaux, Franţa şi Altamira, Spania, vechi de peste 30 de mii de ani, înţeleg eu. O trimitere forţată, cum este şi cea dinspre ocna de sare spre grotele preistorice. Trimiterile culturale, forţate sau nu, îi ajută pe teoreticienii expoziţiei să plaseze operele într-o ordine anume, deschisă cu o poartă a viitorului, pe succesiunea suportului material al lucrărilor: sticlă, metal, piatră, ceramică, lut şi, deasupra tuturor, pânză şi culori. Ca pentru a privi în abis, sau de acolo spre un viitor în care nimic din artă nu mai este vizibil. Înţeleg că ideea îi aparţine proprietarului lucrărilor, Pierluigi Luise, patron al unei galerii de artă. Care, entuziast ca orice italian ce se respectă, mulţumeşte celor ce l-au ajutat, până la (ştie el şi de ce!) paznicul ocnelor de sare.

Nu înţeleg ce caută această expoziţie aici. Dar în acest fund al pământului este şi o biserică cu intrândul tapetat cu afişe de hârtie, ce îi înfăţişează pe câţiva dintre sfinţi. Panoul cu sfinţi tipografiaţi pe hârtie (în Vâlcea frescelor pictate în mănăstiri!) asigură fundalul şirului de lucrări de artă pe care le privim în timpul vernisajului. Un amestec ciudat de bine şi de rău, artistic şi uman, cum veţi vedea mai departe.

Excepţională în sine este disertaţia profesionistă a criticului de artă Georgia Cassini. Trăiesc în acest adânc din pământ revelaţia unei critici de artă orientative, aplicată operelor expuse, lucru atât de rar în împrejurări asemănătoare, vorbite numai în limba română. Aplicarea la expoziţie a disertaţiei critice, fără sofisticăriile limbajului de specialitate, greu accesibil publicului, fără graseieri şi ochi peste cap, este un exerciţiu de normalitate care mă umple de admiraţie. Îmi plac profesioniştii, cei care apelează la simplitate în ceea ce fac şi spun, şi această plăcere e de ajuns să pot înţelege ce e cu mine în fundul pământului.

O expoziţie cu totul aparte este aceea a publicului, care se expune la rândul lui, printre lucrările de artă. Câţiva artişti români, la fel de mulţi preoţi, doi-trei scriitori locali care semnează cărţi, activişti culturali din partea locului, prieteni ai prietenilor, o traducătoare care n-a prins nimic din sensurile expunerii critice şi câţiva ziarişti. Din public, Cristina, care vede pe bună dreptate mult Pollock, Rothko şi Warhol în lucrări ce nu poartă aceste semnături. Împreună cu Dan Niţu, interesat real de orientarea printre lucrările de artă, o invită pe Georgia Cassini la revizitarea pas-cu-pas a expoziţiei. Al doilea moment de pus în ramă.

În fundul fundului pământului, în partea opusă grotei cu biserică tapetată cu afişe, se găseşte grota de servit masa. Masa are forma literei T, atât de cunoscută în istoria politicii roşii din toată lumea. Este o imagine de neînrămat. Fac parte din ea, pe latura lungă a mesei, potolindu-mi foamea, la propriu, şi sfârşind astfel o zi care se anunţase luminată de o expoziţie de artă, vernisată în fundul pământului.
Unde am fost recent să vă pot povesti cu sinceritate. La suprafaţă.