Multă lume din România are o meserie. Eu, de pildă, am învăţat carte pentru meseria de dascăl, pe care am şi practicat-o aproape cincisprezece ani. Am mai fost secretar literar la un teatru, antreprenor în piaţa de comunicare publică, publicist, publicitar, galerist, coordonator de proiecte de cercetare în lumea artelor plastice. Şi am scris, tot timpul, ceva literatură şi mai multe editoriale. Vecinul meu din dreapta este inginer chimist, iar cel din stânga psiholog. Sub apartamentul meu locuiesc nişte studente, iar deasupra, un preot. Mai toată lumea are câte o meserie sau se pregăteşte să obţină una.

Pentru asta există şcoli. Cândva, şcolile te puneau să şi practici meseria, pe măsură ce o deprindeai. Acum, nu. Ceea ce a şi dus la gluma aceea cu meseria e brăţară de aur, dar nimeni nu garantează că brăţara nu se poate transforma în cătuşe. Dar aceasta este o altă poveste, a celor care, abandonându-şi meseriile, merg în politică şi în administraţie publică, să facă banii mai uşor. Să-i lăsăm în paza lui Dumnezeu şi a celor plătiţi să-i păzească acolo unde sunt.

Eu cred că a trecut vremea în care meseria se referea la muncă. Nu la trudă. Aceea este altceva. La muncă aplicată, cu rezultate uşor de găsit în beneficii de instituţie. La muncă pe profit, profesionalizată, într-un lanţ de contribuţii specializate. Eu fac aia, începută de altcineva şi continuată de un şir de colegi de serviciu, până la livrarea către client. A unui produs, a unui serviciu, public sau privat, a ceva necesar, plătibil în banii din care ne luăm câte un salariu lunar, pentru copiii de acasă.

De peste două decenii, oamenii merg la serviciu pentru a fi îngrijoraţi. Îngrijoraţi de soarta instituţiei, a firmei unde lucrează, a ţării, a încălzirii globale, a sfârşitului Universului. Acesta din urmă tocmai s-a prăbuşit la finele anului trecut, după prevestirile sofisticate ale unor cititori în culturi care n-au scris niciodată nimic. Dar nu poţi să fii îngrijorat de ceea ce nu poţi controla. Soarta firmelor este în mâna unor decidenţi, a ţării, în mâinile unor aleşi, a schimbărilor climaterice şi a Universului, în mâna bunului Dumnezeu. Pe toţi aceştia îi simt rezonabil de liniştiţi pe drumul pe care înaintează.

Meseria de îngrijorat te poate lăsa fără meserie. Cu îngrijorări atât de abisale, strungarii n-au mai atins un strung de multă vreme, bibliotecarii au şters praful de pe rafturi fără să vadă cărţile, dascălii au conferenţiat fără metodă didactică în faţa unor preşcolari. Muzeele de provincie sunt închise pentru renovări şi modernizări repetate, asemeni multor instituţii publice şi străzi orăşeneşti. Şoferilor li se pare deja normal să ocolească drumurile desfundate în fiecare an şi muzeografilor să lustruiască podelele şi sticla ferestrelor. Uitând cu toţii de meseriile lor, multe dintre ele rare, extrem de specializate.
Meseria de îngrijorat şi de nepracticant al propriei meserii sunt singurele plătite cu regularitate în România. Pentru că ele sunt finanţate din bani publici, adunaţi în fiecare lună ca impozite şi plătiţi salariaţilor, cu ochii pe ceas. Cei mai îngrijoraţi dintre toţi sunt politicienii. Ajunşi în fruntea instituţiilor, ei practică, în ordine, o îngrijorare pentru administrarea anterioară, proastă, desigur, pentru viitorul incert şi pentru vag rostita dezamăgire că s-au născut într-o asemenea ţară. Le urmează imediat funcţionarii publici. Îngrijoraţi de schimbarea puterii, mereu mai nepricepută ca anterioara, de micimea salariilor şi de lungimea programului de lucru. Ţâvnoşi, importanţi, temători, creatori de proceduri noi, complicate.

Meseria de îngrijorat este cea mai cumplită dintre capcanele în care pot ajunge profesioniştii. Obişnuiţi să acţioneze după un plan, cu proiectul în faţă, coerenţi şi inventivi, adevăraţii profesionişti fug de îngrijorările care îi copleşesc pe ceilalţi. Nu-i poţi vedea în politică sau semnând ştatul de plată al unei instituţii publice care plimbă hârtii. Într-un fel anume, ei nu se mai văd decât foarte puţin în această mare de îngrijorare, bine finanţată de stat. Îi poţi simţi şi, cu puţin efort, îi poţi afla în spatele a tot ceea ce mişcă şi creşte cu adevărat în această ţară. În mediul privat, în primul rând. Asumându-şi proiecte dificile, economice, ştiinţifice, culturale. Dilematici tot timpul, dar nu îngrijoraţi de ceva ce nu pot controla. Răsplătiţi întotdeauna pentru performanţă, nu pentru nivelul de îngrijorare.

Meseria de îngrijorat este o bună acoperire pentru lipsa de plan, de proiect. Ea mimează preocuparea şi participarea la lucruri inaccesibile oamenilor de rând, cum suntem noi, cei care ne vedem liniştiţi de bietele noastre meserii.