Dacă mergeţi des cu autobuzul spre Bucureşti, ştiţi şi întâmplarea şi mirosurile care o însoţesc. Ca orice om civilizat, puneţi bagajul în cala maşinii, pentru că e voluminos, pentru că sunteţi educat, pentru că vă place să vă gândiţi şi la altceva decât la faptul că bagajul poate coborî înaintea voastră, în mâinile unui nou proprietar. Eu aşa am procedat, mergând din Oltenia direct spre aeroportul Otopeni, zis şi Henri Coandă, pentru o lungă călătorie peste ocean.

La fel face şi prietenul meu american, urcat în Ogarul său cenuşiu, pentru a mă întâmpina, aşa cum a promis, gata pregătit şi antrenat pentru o călătorie de-a lungul şi de-a latul Americii lui. Pentru cine nu ştie, Ogarul cenuşiu este o linie tradiţională de transport cu autocare, un fel de nepoată a reţelei de diligenţe care se ţesea cândva în Vestul Sălbatic.
El, americanul, cu Vestul lui - eu, românul, cu Estul meu; atât de departe, dar la fel de gânditori. El, preocupat de tornadele care macină tot ceea ce întâlnesc – eu, ţinându-mi rinichii cu palma la fiecare groapă de pe drum. El, trist de abandonarea programului spaţial – eu, zdrobit de lovitura de stat, la care se spune că aş fi participat mergând să-mi exercit dreptul la vot. El, revenind acasă după vizita făcută părinţilor într-un campus pentru bătrâni – eu, revenind după ce le-am desfăcut legăturile cu care erau prinşi de pat. El, cu impozitele la zi – eu, cu impozitele necunoscute. El, cu toate protecţiile societăţii în care trăieşte – eu, singur în societatea nimănui.

Un lucru ne leagă pe amândoi. El a coordonat un program de trimis adolescenţi americani în România, eu am făcut acelaşi lucru pentru adolescenţii români care merg pentru un an, la studii, în America lui. Acum muncesc alţii la acest proiect, iar noi ne întâlnim din când în când, să depănăm amintiri, să ne plimbăm unul pe la altul prin curte, cum s-ar spune. El, cu diligenţa lui – eu, cu coviltirul meu, după care aleargă toate căţelele din cartier.

Am ajuns la destinaţie, nu la aeroport. Autobuzele au această caracteristică: te duc în locul unde a hotărât un falnic funcţionar, nu bunul Dumnezeu. Am mult de mers, pe jos, pe sus, dar nu mă grăbesc. Toată lumea coboară înghiontindu-se, direct în stradă, printre turisme care scrâşnesc din cauciucuri. E un adevărat vacarm. La portbagajul autocarului, şi mai multă agitaţie. Înţeleg, cu greu, că s-a întâmplat ceva. O fată plânge alături, neconsolată de nimeni. Mai mult, una dintre cucoane o suduie cu năduf. Iar peste toate astea miroase a sarmale calde şi a plăcintă cu stafide. Am uitat complet de America şi de prietenul meu tolănit la fereastra Ogarului cenuşiu. Întind mâna după bagaj, printre umerii celor băgaţi cu capul în cală, şi nimeresc cu degetul direct în sarmale. Apuc geanta de voiaj şi o trag afară. E unsuroasă din cauza grăsimii şi a bucăţilor de varză, fiartă la foc mic. Deschid capacul genţii, sub care descopăr un întreg dezastru textilo-culinar.

Fata explică printre sughiţuri că a sărit capacul de la sufertaş. E studentă şi merge la examene restante. Se eliberează de cucoana pusă pe împins şi vine lângă mine. Îmi şopteşte că-mi va fi veşnic recunoscătoare pentru anul în care am trimis-o la studii în America. Că a învăţat multe acolo şi că s-ar întoarce oricând, din nou, dacă o pot ajuta. Că lumea e rea aici, cum văd, şi atât de primitoare la ei, americanii. Acolo, nimeni nu s-ar fi supărat din atât de puţin. Până la urma-urmei, s-a desprins capacul de la oalele cu mâncarea de care are nevoie să-şi poată lua examenele.

Sunt clipe în viaţă când darul vorbirii e totalmente pierdut. Parcă nici auzul, mirosul, gustul şi celelelalte simţuri nu mai funcţionează la fel. Şi, pentru că văzul rămâne la locul lui, o iei la sănătoasa unde te duc doar ochii. Peste stradă, mai departe, în primul parc, lângă o pubelă în care îţi abandonezi bagajul de nefolosit.

Şi aşa, cu paşaportul în mână, mă gândesc ca nu sunt decât unul dintre cei care, vorba unuia din Lampedusa, contribuie la schimbări tocmai pentru a nu se schimba nimic. Şi că singura bucurie a schimbării este să nu se schimbe nimic în mai rău. De nepovestit prietenului meu american, cel care va trebui să cotrobăie şi prin hainele lui vechi pentru a mă îmbrăca, o vreme, în ţara lui.