Interviu

DAN PURIC:

Cu impostura asta de republică noi nu putem merge mult. Uitaţi-vă unde am ajuns!

Mihai Firică: Domnule Dan Puric, vă propun să dialogăm despre regăsire. Despre regăsirea tradiţiei, despre regăsirea istoriei, despre regăsirea românului, omul de zi cu zi. Credeţi că atât de radical am fost deviaţi de la traseul istoriei încât nu ne regăsim adevărata istorie, adevărata identitate? Nu ne-am regăsit nici valorile monarhiei.

Dan Puric: În primul rând, solicitarea este atipică. Nu se mai poartă regăsirea, ci se poartă rătăcirea; nu se mai poartă certitudinea, ci se poartă dilema. Procesul acesta de a crea confuzii, care este mascat de aşa-zisa reinterpretare critică, nu este făcut întâmplător, ci este o strategie. Un stat este mai puternic cu cât este mai solidar, mai disciplinat şi mai ierarhic. Tocmai această ierarhie care ordona axiologic valorile a fost distrusă. Fiind distrusă, omul şi-a pierdut reperele. La loviturile unor forţe superioare nu putem rezista dacă nu avem o viaţă interioară. Viaţa acesta interioară a omului se clădeşte pe nişte repere.
Monarhia era o ordine. Această ordine a fost distrusă; mai mult decât distrusă, a fost răsturnată. Prin abdicarea Majestăţii Sale tocmai asta s-a vrut: experimentul comunist care a dus la o răsturnare a valorilor, tot ce era mai prost să fie sus. De fapt, corpul juridic pe care noi îl trăim este o urmare a ordinii sociale. Din punct de vedere al dreptului, există mai multe ordini - ordinea corporalizării, cea a monarhului, cea a regelui, cea a persoanei care este legată de monarh prin substanţă creştină. Omul este mădular al bisericii; regele este o încorporare a bisericii, a divinului în spaţiul terestru. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi.
Această ordine a fost schimbată în cursul istoriei cu ordinea reprezentării. Cei care sunt făuritorii desacralizării sunt din perioada iluminismului, atunci Dumnezeu nu numai că a fost demolat, a fost substituit. Persoana cu taina ei a devenit cetăţean şi individ şi taina lui a devenit un fel de voinţă a raţiunii. Face el totul… Rezultatele au dus la ordinea reprezentării, în timp nu mai era regele, unsul lui Dumnezeu, era un reprezentant al acestor indivizi, adică nea Fane, nea Gheorghe, nea Gigi, ei adunaţi, toţi indivizii aceştia nu pot să însemne cât un rege.
Acest lucru îmi aduce aminte de Constantin Noica. În plin comunism a scris un articol extraordinar, nu ştiu cum a scăpat cenzurii, care se numea ”Bietul eu sub noi”. Acolo, spunea că nea Gheorghe, nea Ion şi nea Vasile adunaţi nu pot să însumeze cât un Balzac sau cât un Pointcare. Iar aici surprindem calitatea. Calitatea nu este copilul acumulărilor cantitative, aşa cum credea Marx; acumulările cantitative generează crime; calitatea este calitate.
Am mai spus într-un interviu că Gabi Mihăilescu, marele făuritor de teatru, a spus într-o zi, aici, pe scena Teatrului Naţional, despre Marioara Voiculescu, o mare actriţă: ”Marioara Voiculescu nu a avut nevoie de evoluţie pentru că s-a născut evoluată”. Această naştere a calităţii, vorbind despre monarhie, este retorta în care de sute de ani se realizează calitatea. Revoluţia franceză a decapitat calitatea într-o fracţiune de secundă: Lavoisier. Spunea cineva că i-a trebuit mii de ani naturii să creeze aşa calitate de om şi ghilotina a secerat în fracţiune de secundă. Asta au făcut în revoluţie, primul experiment acolo s-a făcut.
Să nu uitam că istoria noastră vine din ordinea aceasta a încorporării de tip voievodal, ortodox, apoi cu un domnitor străin, de fibră germană care, în combinaţie cu fibra boierească, în special Brătianu, a dat rezultate uluitoare. N-a fost uşor! Majestatea Sa Carol I de multe ori a vrut să demisioneze, jocul ăsta fanariot, gena voievodală nu mai exista decât foarte puţin.
Exista acest dezastru fanariot în care, marcat de trădări, de destin, de lupte, mai existau şi câteva lucruri bune. El cu acestea a lucrat. Noi trebuie să fim foarte atenţi la mariajul acesta între gena germană cu cea boierească românească! A dat nişte rezultate uluitoare; atunci s-a creat partea aceasta de coagulare, de stabilitate, de modernitate a neamului. Există, pe această ordine care s-a făcut a încorporării, noi nu am trăit nici măcar asta, noi am trăit, cum se spune, în spaţiul de drept – ordinea totalitară, în care nici măcar nea Fane nu mai era, era ”tătucu’” de tip social – Stalin, Gheorghiu Dej şi toţi ăştia care au ieşit pe ţeava comunismului. Persoana care era individ în ordinea reprezentării a devenit ”tovarăş”, un instrument ideologic.

M.F.: V-am întrebat de această fractură în istoria recentă a României pentru a încerca să înţelegem de ce nu ne-am putut regăsi. Nu departe de locul în care realizăm acest interviu (n. red.: Teatrul Naţional din Bucureşti) câţiva tineri, în decembrie 1989, au strigat ”libertate”. Am crezut atunci că am regăsit acel filon de libertate, de înţelegere.

D.P.: Da! Atunci a fost un instinct legitim şi natural de regăsire, numai că l-au retezat din start.

M.F.: Cad şi eu în această modă a uni bilanţ de ”după 20 de ani”… După 20 de ani vedem că am avut doar iluzia că putem reconstrui şi nu ştiu dacă am construit ceva durabil. Noi ne-am pierdut acest meşteşug de a construi; după ‘89 nu a mai construit nimeni nimic.

D.P.: E vorba de reflexul natural al acestui popor care a fost anulat. Revoluţia nu a fost împotriva comunismului, ci a fost împotriva lui Ceauşescu. Comunismul ca ideologie şi acuma este proslăvit în intelighenţia în stânga occidentală. Cum spunea Petre Ţuţea, „socialismul este comunism cu sifon!” Intrăm în ordinea interpersonală, nu se mai ştie cine conduce, intrăm în ordinea interpersonală şi bagă ca administratori aceşti preşedinţi, iar ei răspund pe manele. În contextul acesta, poporul român are reflexele lui voievodale.
El vrea monarh, nu poate să se descurce cu administratorii aceştia de teren din ‘89 încoace, care nu au făcut altceva decât să vândă ţara. Aici este o problemă de instinct, de legitimitate, noi suntem ortodocşi, noi avem substanţa creştină în sânge, ei au anulat-o sau mai bine-zis au amânat-o. Undeva, fundamental, România profundă are nevoie de aşa ceva. Ceea ce este izbitor de comic şi de tragic este că toţi aceşti lideri politici de după ‘89 tot au vrut să se legitimeze, dar ei s-au legitimat în faţa populaţiei, nu în faţa poporului. Populaţia este un anonimat, un vid istoric, cu populaţia nu poţi să faci democraţie. Monarhia constituţională aşează temeiul democraţiei.
Ce este democraţia decât fertilizarea ideilor politice şi temperatura morală necesară ca aceste idei politice să ajungă la un demers constructiv, dar de către cei care au acces la politică, la cunoaştere. Cum spunea Petre P. Carp: „Poporul dă temperatura, noi dăm medicamentul”.
Nu poţi să faci democraţie cu oameni care nu au cunoştinţe politice, care nu au reflex, cu nişte foşti puşcăriaşi. Diferenţa dintre populaţie şi popor este următoarea: poporul în timpul revoluţiei plângea în garsoniere, erau oamenii în casele lor, de ceea ce se întâmpla, iar populaţia era la coadă la miei dezgheţaţi. Poporul era dus la morgă, tineri împuşcaţi, iar ăştia se înghesuiau la portocale. Ăştia sunt votangiii de astăzi, adică păstrăvăriile de vot pe care le au ăştia acuma.
Nu trebuie vorbit aşa, idealist, ştim foarte bine ce s-a făcut la Malta, ştim foarte bine că acesta a fost procesul de schimb, ştim foarte bine că nu s-a vrut ca Regele să fie-n ţară de către cei care au făcut lovitura de stat, ştim foarte bine că nu se vrea lucrul acesta, dar îl vrem noi! Noi suntem o putere socială. Puterea socială, spune Mihail Manoilescu în „Rostul şi destinul burgheziei româneşti”, nu-i tot una cu puterea politică. Ca o clasă politică să aibă valoare, ea trebuie să aibă putere socială. Aceştia sunt impostori! El mai spune: “O clasă socială, oricât de amărâtă, are putere socială virtuală extraordinară.” Noi vorbim de această virtualitate, noi trăim în virtualitate de 70 şi ceva de ani.
În istoria omenirii au fost şi multe accidente şi chiar lucruri nefireşti monarhiei. Chiar şi în monarhia noastră au fost anumite lucruri care n-au fost reprezentative, dar noi aici susţinem principiul monarhic. Este ca şi cum ai zice că pentru familie nu-ţi trebuie tată, că a fost într-un anumit moment un tată alcoolic sau nebun. Dar ce? Să-l facem în laborator? Prezenţa tatălui este organică, ierarhia este organică. Marele etolog Konrad Lorenz spunea că ne naştem cu instinctul ierarhic şi că rămâi marcat când eşti mic şi bunicul te mângâie pe frunte sau mama. Nu poţi să ai „political correctness” cu ei, nu este ca şi cum le eşti egal. Este ca şi cum te duci la duhovnic şi spui ce ai pe suflet şi apoi zici „Spune tu acuma!”
Noi trebuie să observăm că noua ordine mondială este o nouă schizofrenie mondială. Mie nu poate să-mi spună că a fost UTC-ist şi membru de partid chinuit… Asta cu politica corectă este o impostură! O altă ordine în care schimbă reflexul valorii. Eu iau omul din faţă ca valoare, nu ca etnie, nu ca rasă. Dacă este un ţigan care este valoros, atunci îl iau pentru că omul acela este valoros, nu pentru că este ţigan. Te terorizează cu rasismul, dar este o şmecherie a lor, de birtaşi şi de contabili internaţionali; omul acela poate să fie turc, evreu, armean, român, e o valoare. Este statutul axiologic al valorii.
Am văzut recent pe stradă „www. Sunt rom, de ce ma calci in picioare?” Cine te-a călcat, măi, în picioare? Ai cele mai mari vile cu banii comunităţii europene, ai maşini... Există ţigani admirabili, există oameni care-i fac mândri. Enescu îl ducea pe Yehudi Menuhin, pe evreul Yehudi Menuhin îl ducea în satele ţigăneşti ca să vadă că ăştia au geniu muzical. Dar există şi ţigani hoţi, aşa cum există români de calitate şi români care ne fac de ruşine.
Eu mi-am dat seama că cinismul occidental ne trădează, iar în clipa în care am văzut o echipă a BBC-ului luând interviu într-un sat ţigănesc, cunoscut prin rapturile pe care le făceau. Nu erau nişte ţigani ciurari sau inelari care fac treabă, care sunt chiar pitoreşti şi cu care ne împăcăm, ei au ales unii care erau hoţi. Acolo au venit să-i întrebe cum au fost ei călcaţi în picioare de comunism. N-am văzut BBC-ul la Petre Ţuţea, la foştii deţinuţi politici, n-am văzut să-i facă medalion lui Corneliu Coposu, n-am văzut BBC-ul să facă interviu cu Majestatea Sa Regele Mihai al României, care a trăit un destin shakespearian, a la Lear în exil, n-am văzut să se umple lumea cu aceste nedreptăţi.
Am văzut cum îl întreba pe un ţigan amărât, care era şi hoţ… Şi atunci vezi că sunt cinici şi impostori. De ce nu s-a făcut www. sunt fost deţinut politic m-aţi călcat, comuniştilor, în picioare? Acolo se face atitudinea corectă! Noi trebuie să facem ordinea, eu am martiri în spate, nu pot să mă joc de-a Ştefan Gheorghiu de la Bruxelles.

M.F.: Vorbeaţi de o anumită ordine, poate că sunt păcatele modernităţii, ale globalizării, chiar şi comportamentul mass-media. Nu cred că noi nu avem păcate, ba chiar în România ziarele, ziariştii au astfel de apucături, se îndreaptă către false valori, către cei care dau strălucire clipei, care apar pe sticlă siliconaţi şi par mai spectaculoşi. Cum mai putem să discernem între valorile autentice şi aceste surogaturi care sunt livrate zilnic?

D.P.: E simplă treaba. În principia matematica scrisă de Alfred North Whitehead şi Bertrand Russell, două minţi luminate, oamenii ăştia ajung la o idee firavă în aparenţă dar fantastic de importantă. Ştiţi cum zicea Nietzsche – ideile importante vin în vârful picioarelor. Ei spuneau că oamenii ăştia pe care-i vedeţi zilnic prin ziare, politiceni care au în mână destinul civilizaţiei, nu ei au creat, sunt alţii mult mai modeşti care au făcut revoluţii ştiinţifice din care trăieşte toată umanitatea, mai degrabă le-au distrus Napoleon şi ceilalţi. Jurnalismul în România, ca şi actoria, ca şi teatrul, este în plin proces de reeducare. Ocupaţi-vă de gunoaie, faceţi o receptivitate morbidă, haos economic, minciuna, impostura. Dacă vă uitaţi pe internet, pe mine m-au făcut neonazist, m-au făcut în tot felul, tocmai ca să eticheteze un fenomen câtuşi de puţin autentic. Asta se face când un jurnalist o ia în răspăr cu instinctul gregar al jurnalismului, eu care o iau în răspăr cu instinctul gregar al culturii teatrale din România şi creează nişte norme autentice. Oamenii de valoare se întâlnesc şi creează nişte noduri autentice.
Haideţi să facem un film despre faptul că Majestatea Sa Regele Mihai nu a plecat cu vagoane de aur, aşa cum a spus şi spune securitatea de tip dejist care a mai rămas şi acum, aceste reziduuri… După 20 de ani în care au blasfemiat, au minţit ordinar, haideţi să spunem, că-i tragem şi la răspundere, că au pătat o icoană a neamului. Aşa trebuie făcut, agăţaţi direct şi personal de guler ”De ce aţi minţit?” Noi vă judecăm pe voi şi nu în sensul resentimental. Cu impostura asta de republică noi nu putem merge mult, uitaţi-vă unde am ajuns!
Am zis de curând, într-un interviu, că pe cerul senin al ţării noastre de tip grigorescian au apărut corbii umflaţi şi înfometaţi ai FMI-ului. Aceşti corbi miros decesul, dar decesul este făcut de clasa politică, această clasă politică ne-a dat pe tavă, ea nu e făcută aiurea. Faci o lovitură de stat, creezi o clasă politică de tip marionetă şi cu ea sugi. 80% noi importăm, noi care putem hrăni 80% din Europa. Domnule care ai făcut să mâncăm roşii turceşti, eşti responsabil! Sigur că în ‘37, ‘38 exista corupţie fantastic de puternică, nu putem idealiza în termenii ăştia, dar atunci zona de dezvoltare era fantastică, cu corupţie cu tot. Pentru asta se luptau tinerii aceia geniali. Şi Mircea Eliade şi Cioran erau spirite critice, exista o lupta fantastică, încercau să-i oprească, dar se asigura dezvoltarea aceasta obiectivă. Şi în Italia este corupţie, şi în America este corupţie şi totuşi statul merge înainte.
În comunitatea europeană noi suntem regali, noi avem o demnitate, reprezentăm Regatul României, nu improvizaţia istorică Republica Populară Română ieşită pe ţeava de eşapament a lui Lenin. Eu nu-i recunosc, nu sunt legitimi! Fac şi eu ca Petre Ţuţea şi Prinţul Ghica – Nu vă recunoaştem! Au fost ultimii doi care au ieşit din puşcărie şi nici eu nu recunosc, sunt al treilea, dacă pot eu să mă aşez lângă martirii aceştia. Pun o virgulă, urmează Dan Puric – Nu vă recunosc!

M.F.: Recunoaşteţi aceste instituţii, care, de fapt, nu ne reprezintă? Este o întrebare retorică…

Îl urmez pe Dan Puric spre cabina sa din Teatrul Naţional Bucureşti. Trecem pe lângă cabina pe care stă scris numele Silviei Popovici, apoi pe lângă cea înnobilată cu numele lui Dem Rădulescu. Vorbeşte într-una, se salută cu actorii şi cu oameni pe care-i întâlneşte în cale. Toţi surâd când se întâlnesc cu Puric. Degajă un soi de energie pe care, aşa cum am bănuit mereu, o au toţi actorii mari înainte de intra pe scenă. Viaţa este scena lui Puric. Ajugem în cabină şi dialogul începe. S-a şi terminat? Când a trecut? Mi-a rămas în minte imaginea sa în oglindă, care, vă jur, nu s-a mişcat când Dan Puric s-a ridicat pentru a merge la repetiţie.

D.P.: Care instituţii să le recunosc, cea prezidenţială? Nu recunosc aşa ceva! Sigur că mă supun unui ghetou de muncă forţată. După 70 de ani de impostură şi de tortură, oamenilor li s-a schimbat reflexul. În România eu îl recunosc pe bunul Dumnezeu şi pe Majestatea Sa Regele şi tot ceea ce fac este în condiţionarea asta, libertatea mea de a fi. Ce să recunosc? Nonvaloarea, bolile occidentale care vin peste noi şi ne patologizează? Aici trebuia făcut un filtru. Monarhia înseamnă calitate. Poate în alte ţări a avut un alt destin, eu vorbesc de tradiţie, de calitate, de trăinicie în neamul acesta, ea nu vine ca o injecţie străină. Am învăţat de la Ştefan Gheorghiu, care are un soi de naţionalism-comunist… unu îşi pune tricolorul pe chiloţi şi vopseşte băncile, un fel de ţâfnoşenie, de cretinism. Aici se asigură un rost, un temei, o continuitate, continuitatea voievodală. Dacă au fost discuţii aici, au fost împotriva regelui ca persoană, nu ca monarhie.

M.F.: Vorbeam despre instituţii şi, zâmbind, vă întrebam despre “tradiţii”. Ce tradiţii au aceste instituţii recente?

D.P.: Acestea sunt nişte generaţii spontane. Au ieşit din Moscova, au luat ultimul din 600 de oameni de pe stradă şi i-au spus „Te facem preşedinte”. Nişte nenorociţi, de aceea au creat criminalitatea. Puşcăriile cine le-a făcut?

M.F.: Este dureros să vorbim despre aceste lucruri pentru că nu ne-am regăsit istoria, nici istoria temniţelor nu o cunoaştem cu adevărat, nu cunoaştem ceea ce s-a întâmplat cu noi, nici în aceşti ultimi 20 de ani. Loviturile cred că au fost cauzatoare de moarte, nu ne-au lovit numai la faţă, nu ne-au schilodit numai mâinile şi picioarele, ci ne-au lovit în coloana vertebrală. Nu ne-au lovit numai în monarhie, ci şi în biserică.

D.P.: În 1936, tovarăşul Beria vorbea de psihopolitică la o universitate din America şi le spunea că aceasta se ocupă cu compromiterea liderilor. Uitaţi-vă, compromiterea Casei Regale prin zvonuri - zvonul este o armă politică. Minciuna repetată are statut de adevăr, toată lumea ştie acum cum a fugit regele… Psihopolitica se ocupă şi de noii intraţi în Casa Regală. Uitaţi-vă la Alteţa Sa Principele Radu al României, care mi-a fost coleg la teatru, cu un an mai mare, un om care a fost mereu serios, echilibrat.
Prin incidenţa aceasta istorică ajunge în Casa Regală. Casa Regală înnobilează - mitocanii comunişti nu ştiu lucrul acesta. Acest om şi-a asumat cât a putut această cruce a Casei Regale şi uitaţi ce s-a făcut în jurul lui. Sunt serviciile secrete care l-au băgat că a colaborat cu Securitatea. Ei au tot meniul. Cine se apropie de zona autentică i se face dosar. Au fost ierarhi care, pe semne, ca şi Constantin Noica, dădeau o notă când plecau „mă duc la Paris, m-am văzut cu Cioran, cu Mircea Eliade”.
Pe mine au vrut să mă facă securist, am mai spus, eram în anul 3 de liceu, aveam 17 ani şi a venit unu să-mi spună, un securit civil, „tovarăşe Puric, noi trebuie să luăm Basarabia, să luptăm pentru asta, să ajutaţi politica statului”.
Eu, naţionalist, patriot, am zis cum să nu. „Semnaţi aici că veţi informa tot de la ţară”, iar eu, săracul, neştiind, am semnat o declaraţie de colaborare. Problema este cum există Dumnezeu, după două săptămâni a încercat să vină, să se apropie… După şase a trimis pe altul că a văzut că materialul meu e puternic, acela era mai dur şi mi-a spus “conform declaraţiei dvs., spuneţi-ne cine face politică în clasă”, şi atunci mi-am dat seama că eu am fost turnat, fiindcă eu îl imitam pe Ceauşescu. Am zis da, şi atunci el a notat, am zis “Dan Puric”, iar el m-a întrebat dacă-mi bat joc de el. Mă ameninţa că o să mă scoată la careu. Pe semne că există hârtiuţa aceea şi m-am pomenit cu şmecherii de la CNSAS – „Domnule Puric, deoarece sunteţi o persoană importantă, să vă desfacem dosarul”. Care dosar? Ăla care l-aţi făcut voi? Ei vor să compromită totul, au luat un ierarh, că au fost băgaţi sub sutană unii de la serviciul lor, asta este cu totul altceva. Şi-a permis fostul ministru al inculturii, unul mai tăcut aşa, să spună că biserica a fost plină de securişti prin actul spovedaniei. El, săracul, nici nu şi-a dat seama că a jignit biserica. Or fi fost şi 3, 4 securişti care au terminat teologia, dar nu biserica. Vedeţi cum au lucrat? Noi trebuie să-i demontăm.

M.F.: Pornesc de la exemple personale pentru a lovi instituţiile fundamentale ale românilor.

D:P.: Credibilitatea, reperele interioare, aceasta este psihotehnica, ei lucrează în continuare. Şi interviul acesta o să fie luat la prelucrat. I-am diagnosticat, pe mine mă interesează să le facem ţesutul sănătos. România trebuie să fie monarhie, asta este clar! Pe mine nu mă interesează Comunitatea Europeană, nu mă interesează Cooperativa Agricolă decât în clipa în care intră într-o negociere cu mine în interesul ţării mele. Nu poţi face abstracţie de ea pentru că este un construct politic nou, dar este o altă cooperativă.
Eu nu mă închin acolo, domnule Mihai, noi avem 2000 de ani de istorie, noi avem martiri aici, alea sunt nişte copilării, joacă zaruri, eu nu pot să-mi joc ţara la zaruri, eu sunt responsabil de ce-mi suflă-n spate.
Eu, când am fost în Rusia, am avut un succes enorm cu „Visul” şi a venit un rus care mi-a spus că a fost minunat, iar eu, de atâtea laude, nu am ştiut ce să-i spun. Mi-a luat Dumnezeu minţile şi am întrebat - <<Ştiţi că am intrat în comunitatea europeană?>> I-a ieşit ăluia vodca din cap şi mi-a spus „Noi vă aşteptăm”. Şi am spus „Cum ne aşteptaţi? Sunteţi schizofrenici. Nu vreau să vă jignesc, am fost aici pe insulă şi am văzut că l-aţi canonizat pe ţar dar, în drumul meu spre insulă, am mai văzut vreo trei statui cu Lenin, voi n-aţi renunţat la ăla. Iar el a spus – da, aveţi dreptate! Staţi pe temeiul vostru, cu ţarul, cu ortodoxismul, ce faceţi cu colaboratorul? Ca un păduche într-un vagon plumbuit l-au pus. Aşa m-a învăţat pe mine profesorul meu de franceză, băiatul generalului Drăghia, care a trecut Prutul, iar când i-a murit locotenentul l-a ridicat şi a strigat ”Înainte!”.
Ăştia nu mă lasă pe mine să fiu votangiu. Aia era România adevărată, România lui Eminescu, lui Mihai Viteazu, lui Brâncuşi. Facem acum democraţie cu ăştia care nu citesc şi sunt furajaţi de televiziunile astea ordinare? Ne facem rostul nostru, cum zicea Petre Ţuţea, energii mari pe suprafeţe mici, e modelul Hristic, aşa a zis Hristos ”Curaj, turmă mică!” Nu a zis curaj, mase populare. Aia a zis-o Marx, a zis “Tupeu, mase populare!” Îndrăzneala de tip Hristic nu are legătură cu tupeul securiştilor comunişti.
Ăştia calcă tot, nu se uită la noi, noi nu avem identitate, domnule Mihai. Nu-şi cere nimeni scuze că ne-au băgat în a doua conflagraţie mondială, că ne-au făcut praf, că ne-au împărţit ţara. Ăia la Bruxelles trebuie să ţină steagul României în bernă, să ştie să se închine. Suntem nevinovaţi istoric. Am vrut noi spaţiu vital? Nu! Pentru ei Churchill este un mare erou, pentru mine este criminal de război. Pe mine m-a dat pe un şerveţel. Şi eu spun – cu ce ocazie m-ai dat pe mine fără să-ţi fac ţie nimic? Ce rău v-am făcut eu ca naţiune? M-aţi băgat cu neamţu-n spate, că venea Hitler. Cine putea să facă altfel decât a făcut Mareşalul Antonescu în situaţia aceea?
Până şi 23 august este o tragedie îngrozitoare. Cine poate să-l judece pe Majestatea Sa decât istoria? Pot eu, Dan Puric, să-l judec? Poate ăsta de la Ştefan Gheorghiu? Cine poate să-l judece pe Mareşalul Ion Antonescu? Au fost momente cutremurătoare, tulburătoare, trebuia să fim scoşi din istorie. Noi trebuie să vedem această crucificare a noastră şi să spunem – Sunteţi moral responsabili! - şi aşa am să mor, ştiţi cum a spus generalul, “Mă îngropaţi în picioare!”

M.F.: Pentru finalul dialogului nu pot să nu mă gândesc şi la regăsirea poftei de a trăi şi la regăsirea bunei-dispoziţii. Pentru că merg adeseori pe stradă - şi am scris despre lucrurile acestea - văd foarte mulţi oameni trişti, pătrunşi de o tristeţe care li s-a întipărit pe chip, pe suflet, nu mai ştim să zâmbim. Cum ne regăsim plăcerea de a trăi?

D.P.: Prin cărţile alea care apar şi mă fac pe mine să râd – Gândirea pozitivă - care sunt de un cretinism maxim. Şi-a dat ăla cu ciocanul în picior şi trebuie să zâmbeşti. O ţară tristă, plină de umor…
E veche tristeţea. Sau, mai exact, cum a zis Bacovia, o nouă primăvară pe vechile dureri. Tristeţea aceasta este acumularea unui necaz istoric, numai că în perioada aceasta ea devine cutremurătoare pentru că este o tristeţe şi o deznădejde acumulată.
De regulă, în programul de distrugere a statelor, generalul acela chinez, Tzung Fu, spunea “compromiţi modelele întâi, apoi bagi muzică senzuală”, exact ca la noi, ne manelizează, au distrus monarhia, reperele, Eminescu. Plăteşti foarte bine pe informatori şi apoi mai zici o chestie cutremurătoare, trăieşti senzaţia că se îndreaptă şi când se îndreaptă taie-i. În ‘89 ne-a dat senzaţia că se îndreaptă lucrurile şi dezamăgirea a fost mare. Numai că dezamăgirea este un păcat, domnule Mihai, deznădejdea.
Omul care crede în Dumnezeu nu deznădăjduieşte. Noi nu trebuie să acuzăm poporul că nu mai crede. El trece printr-un moment cumplit, dar Dumnezeu nu ne lasă. Pe de altă parte, este o tristeţe legitimă, nu are de ce să se bucure, la ce să zâmbeşti când ăla a vândut Insula Şerpilor, când ăla a vândut România, că vor să vândă Roşia Montana, că fug oamenii în străinătate şi sunt căpşunari…
Poporul nu are cum să zâmbească. Este legitim să fie trist. Dar una este să fii trist şi alta să fii deznădăjduit. Biserica spune că poţi să ai griji, dar să nu fii îngrijorat. Când eşti îngrijorat îi tai lucrarea lui Dumnezeu. El ne-a oferit acest raport teandric să facem lumea împreună. Ce nădejde aveau cei care erau în puşcării? Valeriu Gafencu, în ‘51, a zis aşa: „Comunismul o să cadă. Ceea ce va veni va fi mult mai dur, dar noi trebuie să punem cărămidă nouă creştină”. Şi asta facem şi noi în interviul acesta, punem o nouă cărămidă creştină. Nădăjduiţi! – spune Sf. Apostol Pavel, dar ce nădejde este aia care se vede? A nu confunda nădejdea cu speranţa, sper că intru în NATO, sper că intru în Comunitatea Europeană. Ai sperat, uite ce s-a întâmplat!
Speranţa diferă de la om la om, nădejdea este partea care o dai lui Dumnezeu. Deci tristeţea este legitimă deznădejdea nu. E ca în căderea Bizanţului, povestea aceea când sultanul a intrat în Constantinopol şi i-a omorât pe toţi, i-a făcut praf, dar nu putea să doarmă, în fiecare noapte vedea ieşind din perete o mână, până când i s-a explicat că dacă cinci credeau în Dumnezeu Constantinopolul era salvat. În România sunt mii care cred în Dumnezeu.
Tristeţea asta o să treacă, avem mult mai multe lucruri de înfruntat la ceea ce se pregăteşte, dar România nu trebuie să stea cu ochii pe scenarii. Ei pregătesc mereu ceva, numai scenarii au făcut şi au murit milioane de oameni. Noi trebuie să fim cu ochii la Dumnezeu. Vorba lui Arsenie Boca - Omul în genunchi în faţa lui Dumnezeu e cu mult mai mare!

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...