Sunt fascinat de scenariile cu controlul global al populaţiilor, la fel ca toată lumea. Citesc cu plăcere, ca pe un roman poliţist, în fugă, orice text despre guverne mondiale, putere la cel mai înalt vârf al civilizaţiei umane, grupuri minuscule de decidenţi, generate în urmă cu două secole şi ceva de un prusac cu origini biblice, după cei mai mulţi. Cei mai îndrăzneţi plasează naşterea grupului acesta mult mai adânc în timp, în Atlantida lui Platon sau pe undeva prin universuri subpământene, paralele, extraterestre.

Şi, la fel ca dumneavoastră, mă trezesc, după asemenea lecturi, faţă în faţă cu realitatea timpului meu românesc, departe de orice fantezie glorioasă. La care schimbare de perspective, mă abţin să nu fac ceea ce au făcut strămoşii mei. Să urc cât mai sus în munţi, să mă afund cât mai departe în întunericul vegetal al codrului, fratele meu, să pârjolesc scaieţii de pe câmp, să otrăvesc mâlul din fântâni, în calea unui năvălitor care întârzie să apară. Să trăiesc încă şi încă o dată, asemeni multor generaţii de conaţionali, mentalitatea de asediat perpetuu, cu toate consecinţele comportamentale ce derivă de aici.
Starea de asediu nu naşte eroi decât dacă durează puţin. Cu cât se prelungeşte mai mult în timp, asediul face din oameni neoameni. Frica este cea care erodează cele mai valoroase trăsături umane. Ea înlocuieşte rând pe rând toate simţurile. Completată cu suspiciunea, frica duce la distrugerea relaţiilor dintre oameni. Iar foamea şi setea, instalate curând după frică, scot la suprafaţă animalul din fiecare om. Recunoaşteţi scenariul din anii optzeci şi de ieri-alaltăieri, pe la noi. Aşa e la asediu.

Românii nu au fost niciodată asediaţi după cum zice la manual. Adică, noi înăuntru şi ei, străinii, la poalele cetăţii. Numai aşa, pentru anecdotă, sunt de amintit aici vreo două întâmplări. Aceea cu cetatea regelui dac şi cea cu leşii, din legendele moldoveneşti. Şi atunci, de unde vine acest comportament de perpetuu asediat? De unde frica, de unde foamea, de unde setea, de unde duşmănia şi zgomotul permanent al unor certuri pe mai nimic?

Poate din vânzările de frate ce traversează istoria noastră de la daci, la voievozi, domnitori, boieri şi alţi dregători, trecând prin furiile fasciste, comuniste şi democratice, de acum. Nu există etapă istorică fără o trădare de frate, de fraţi şi de surori, de părinţi, bunici, nepoţi, în braţele vreunui interes de gaşcă locală, judeţeană, naţională, europeană, internaţională. La capătul internaţiunii, se şi opreşte plăcerea vânzării fratelui, nu din vreo revelaţie morală, ci pentru că, pur-şi-simplu, acolo se termină Pământul însuşi.

Stăm cu toţii pe acest teritoriu, nu aşteptându-i pe asediatori, ca în acel celebru roman, ci trăind asediul ca şi cum ei ar fi la uşa casei, gata-gata să năvălească în ţarcul copiilor, în dormitorul nevestei, în cămara cu legume. Numai că ei nu se arată niciodată, nici în hoarde năvălitoare, nici în guverne mondiale, nici în barbari demolatori de creştinism.

Atunci, unde şi cine ne sunt asediatorii? Prin ce mijloace, normale ori paranormale, induc această stare de asediu în sufletul firav al bietului român? Trebuie găsite nişte răspunsuri, ori în apele tulburi ale istoriei îndepărtate, ori în mai recenta istorie a celor care ne au în responsabilitate acum. De la ultimii pare a veni întreaga atmosferă, de nerespirat, a asediului contemporan. Din lipsa lor de proiect, din lipsa lor de inteligenţă, de priceperi administrative şi de elementarele sensibilităţi faţă de oameni. La care, cu nimic mai prejos, adăugăm fiecare, cu savoare, jalea personală şi toate gamele minore ale doinelor româneşti.

Asediul este un mod de viaţă la români. Se vede asta din înţelepciunea populară, plină de pilde născute din starea de asediu şi transmise mai departe, la pachet, cu starea de asediu. Capul plecat sabia nu-l taie! Fă-te frate cu dracul până treci puntea! Frate-frate, dar brânza e pe bani! Şi aşa mai departe.

Asediatorii din istoria noastră nu sunt cei din cărţile de istorie. Nici ungurii de la Posada, nici turcii de la Plevna, nici leşii de la Neamţ, nici nemţii de la Mărăşeşti, nici ruşii lui Stalin, nici americanii lui Obama, nici europenii lui Baroso şi nici guvernele mondialo-galactice. Fiecare domnitor care şi-a cumpărat cu arginţi statutul, în detrimentul unui român gâtuit la Stambul, a deschis larg porţilele unui lung şir de vânzători de fraţi. Ei bântuie acum prin România, prin Europa şi prin lumea largă, în căutarea unui amator de chilipiruri din această cetate sub asediu, pe care o numim, cu reţinere, suspicioşi şi înfometaţi, România. Cetatea asediată de ai ei, de care puţină lume se mai apropie, pentru a evita prostul renume de asediator.