Despre Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea nu par a mai fi rămas multe lucruri de spus. Este o instituţie care s-a dat în spectacol în toate stilurile posibile. Stilul băţos, apreciat de toţi vizitatorii datorită frumuseţilor naturale ale locului, puse la vedere de doi-trei primari gospodari. Stilul molcom, reprezentat tot de vreo doi-trei primari, leneşi în mişcări şi alte alea gospodăreşti şi personale, care au făcut din oraş un loc de nemăturat. Stilul jenant, reprezentat şi el de câţiva înalţi edili, găsiţi cu mâna înfiptă prin buzunarele pline de microfoane şi de camere de luat vederi ale ochiului vigilent al naţiunii. Nu credeam să mai fie ceva de adăugat la diversitatea stilistică a administratorilor locali.

M-a trezit din această admiraţie telefonul primit recent de la unul dintre localnicii de rând ai acestui oraş. Vi-l descriu pe om, pentru că merită văzut. Stă cocoţat pe un gard, la o aruncătură de băţ de centrul oraşului şi la două şchioape de intrarea în Parcul Zăvoi. Încolţit de câinii care i-au sfâşiat nădragii, după cum îi numeşte cu voce ascuţită. Este la a treia tentativă de a petrece câteva minute de desfătare în acest parc. Vine întotdeauna din direcţia podului care duce nicăieri, pe lângă blocurile cartierului Zăvoi, de unde este alergat până la intrarea în parc de o haită de câini, împroprietăriţi cu spaţiul verde din faţa penultimului bloc. Dacă nu este ajuns din urmă de haita înfierbântată, se odihneşte o vreme pe bancă şi apoi coboară pe albia râului pentru a se întoarce acasă. Acum este sfâşiat la propriu, după ce a fost umilit cu câteva zile în urmă, în faţa propriilor copii. I-a lăsat acasă de data aceasta, pentru a verifica dacă s-a schimbat ceva între timp.

Îl îndemn să coboare de acolo, înainte de a mai apărea careva. E speriat, transpirat, în pragul unei isterii. Îmi povesteşte ce păţesc nepoţii lui, care vin la antrenamente la stadion. Cum ocolesc pe Stoianovici, pe lângă dealul Capela, însoţiţi de părinţii fugiţi de la serviciu pentru a-i proteja şi la dus şi la întors. Vorbeşte într-una, fără să audă nimic din îndemnurile mele de a coborî de pe gard. Mai mult, câţiva dintre plimbăreţii de pe alei se apropie de noi ca de menajeria circului. Din ce în ce mai curioşi, mai gălăgioşi, mai puşi pe şotii.

Omul de pe gard o ţine pe-a lui, condimentată bine cu vorbe de nescris aici. I se alătură încă un vorbitor care, ghicind imediat situaţia, povesteşte muncile lui de a înlătura câinii mămoşiţi de cucoanele din cartier. Omul este el însuşi funcţionar administrativ şi s-a întâlnit în persoană cu directorul veterinar al judeţului. A fost nevoit să asculte toate prevederile legale care apără drepturile câinilor şi, în final, un adânc oftat de neputinţă. Nici la primărie nu a auzit vreo şoaptă despre drepturile bipedelor aflate pe spaţiul public, iute plătitoare de impozite.

Omul de pe gard ţipă şi mai tare după cei plătiţi pentru siguranţa lui. Nu-l aude nimeni. Mai mult, un tehnician veterinar, aflat în trecere, îl asigură că javrele sunt blânde şi bune. El însuşi le hrăneşte împreună cu trei-patru cucoane de la bloc. „Pâinea lui Dumnezeu”, numeşte el şi pe doamne şi pe javre! „Te vede cel de sus”, îl apostrofează o călugăriţă. Veterinarul dă din mână a lehamite şi pleacă în ale lui.

Printre picioarele oamenilor adunaţi lângă gard, se strecoară mângâitor o căţea cu ţâţe imense, rozalii, târâte în praful de pe caldarâm. Ne priveşte curioasă pe fiecare în parte, pe măsură ce vorbim din ce în ce mai încet. Nimeni nu vrea să rişte un gest necugetat în faţa unei femele aflată într-o aşa situaţie. Nici omul de pe gard nu mai zice nimic. Priveşte fix spre urechea căţelei, pe care străluceşte intens eticheta de câine sterilizat. Un copil se apleacă inconştient, s-o mângâie. „Piei drace!”, şopteşte călugăriţa, trăgându-l înapoi pe copil şi făcându-şi o cruce înaltă cât gardul. „Cum a fătat căţeaua asta dacă a fost sterilizată?”

Ne împrăştiem cu paşi de mătase, făcuţi înapoi, lăsându-l pe cetăţean în vârful gardului. O mai fi şi acum acolo aşteptând pe edili să-şi întrerupă mândriile expuse seară de seară la televizor, într-un oraş în care nimeni nu poate proteja pe copii, pe femei şi pe bătrânii atacaţi de câinii fără stăpân. Sterilizaţi atât de intens în aceşti douăzeci de ani, pe bani din ce în ce mai mulţi, că au devenit subiecte de minuni ştiinţifice. Fac ce fac, şi nasc pui sănătoşi, pregătiţi să fie sterilizaţi la rândul lor, pentru stimularea imboldurilor sexuale, probabil.

O minune pe moşia primăriei acesteia nu se mai întâmplase de la articolul scris de un confrate, în urmă cu peste douăzeci de ani şi intitulat „S-a privatizat o uşă” (Petrinel Ştefănescu). Acum, „A fătat căţeaua sterilizată”. Din şirul minunilor râmnicene, fără de sfârşit.