Cine a crezut că schimbarea majorităţii parlamentare şi preluarea controlului asupra Palatului Victoria de către USL va domoli vâlvătaia confruntărilor politice pur şi simplu s-a înşelat. Debarcarea lui Mihai Răzvan Ungureanu nu a însemnat decât o bătălie dintr-un război de uzură, dureros nu pentru combatanţi, adică pentru politicieni, ci pentru cetăţeni. Ponta şi Antonescu îşi doresc să-l debarce pe Băsescu înainte de a se ajunge la destinaţie, suspendarea preşedintelui rămânând obsesia actualei puteri. Ca să particularizez, în special a lui Dan Voiculescu. Gâlceava politicienilor este dăunătoare nu doar pentru funcţionarea instituţiilor fundamentale ale statului, ci şi pentru imaginea României. Disputa dintre preşedinte şi premier asupra asumării rolului de a reprezenta România la Consiliul Europei şi la alte reuniuni va ajunge temă de discuţie în Parlament. Abandonăm orice altă preocupare, lăsăm legile să zacă din cauză că orgoliul şi pofta pentru imagine publică urcă la cote nebănuite.
Agenda cetăţeanului nu are, în acest moment, nicio legătură cu agenda guvernamentală sau prezidenţială. Sau mai bine zis, cele două ignoră total interesele românilor. Nu este deloc o premieră. Cam aşa s-a întâmplat în ultimii 20 de ani şi nici nu pare a se înregistra o schimbare. Miniştri Guvernului Ponta caută în hârtii să vadă dacă pot să arunce în presă informaţii despre cum şi cât au furat predecesorii, deşi există instituţii la care ar putea eventual înregistra sesizări şi plângeri. Nu ar fi o scăpare să uite respectivii să mai facă şi documente oficiale după ce aprind focul în presă, că tot există destule situaţii precedente similare. Limbuţia este mai mare într-un an electoral, se înţelege, însă s-ar putea ca la bilanţul primelor 100 de zile ale guvernării să consemnăm mai multe runde de confruntări verbale şi nimic la realizări. Nimic nou.
Încercarea premierului Ponta de a recupera banii de la primăriile PDL care s-ar fi dat de Guvernul Ungureanu în ultimele zile s-a soldat cu un eşec. Electorali sau nu, leii nu se mai întorc decât în mică măsură, din cauză că multe primării aveau datorii sau trebuiau să acopere finanţări din proiecte europene. În sine, nu exista nicio dovadă că banii urmau a fi cheltuiţi în campania electorală pentru te miri ce “investiţii” sau organizarea de eveniment. În cele mai multe dintre cazuri, era cârpit sacul pentru respectivele comunităţi. Ce ar fi fost dacă domnul Ponta nu s-ar fi repezit să încerce recuperarea banilor, ci ar fi alocat sume pentru comunităţile conduse de primari liberali sau social-democraţi care fuseseră scoşi de pe listă de ultimul guvern? Începeam să avem sentimentul că se poate şi altfel... Nimic nou pe frontul politic.