Omul care a trăit, a respirat şi a contribuit decisiv la modelarea destinelor handbalului din Vâlcea, Petre Berbecaru, împlineşte astăzi venerabila vârstă de 84 de ani.
Cu o carieră impresionantă de peste 45 de ani în slujba sportului, Nea Petrică rămâne un simbol al profesionalismului, un mentor pentru generaţii întregi handbaliste şi, mai cu seamă, salahorul din umbră al unor performanţe greu de egalat.
Patru decenii în slujba performanţei
Cariera profesorului Petre Berbecaru nu se măsoară doar în ani, ci în mii de ore de muncă brută, pasiune şi sacrificii. De-a lungul a aproape o jumătate de secol, Nea Petrică a fost o prezenţă constantă şi vitală în fenomenul sportiv. Fie că a vorbit din postura de secretar, antrenor, preşedinte, vicepreşedinte sau consilier sportiv, implicarea sa a lăsat urme adânci în handbalul din Vâlcea. Puţini îşi mai amintesc, dar polivalenţa sa managerială s-a confirmat încă din perioada 1978-1982, când a condus cu succes destinele echipei de fotbal CS Chimia Râmnicu Vâlcea.
De la Chimistul la Oltchim
Numele lui Petre Berbecaru este legat ombilical de cea mai frumoasă poveste a handbalului feminin românesc. A fost acolo când s-au pus bazele echipei Chimistul, a muncit cu devotament în perioada de glorie absolută alături de Oltchim Râmnicu Vâlcea. Apoi, a continuat să sprijine tranziţia către Handbal Club şi actualul Sport Club Municipal Râmnicu Vâlcea. Vitrina clubului vâlcean s-a umplut cu trofee de campioană, Cupe ale României, Supercupe şi, mai presus de toate, cu magicele trofee europene care au bucurat zeci de mii de vâlceni şi datorită profesorului Petre Berbecaru.
Ziua în care Chişinăului a primit Trei Culori
Radioul şi televizorul erau oprite, lăsând o linişte totală în camera noastră de la etajul 20 din Hotelul Intercosmos. Ne aflam la Chişinău, de unde trebuia să decolăm spre Krasnodar, via Simferopol, pentru semifinala Cupei Campionilor Europeni la handbal feminin. Brusc, acea tăcere s-a spart sub impactul unui val violent şi neaşteptat de lumină. Însoţeam echipa Chimistul care îl avea la timonă pe Gheorghe Ionescu, celebrul “Gică-Balamuc”, în calitate de reporter al ziarului local “Evenimentul”. Ne-am privit surprinşi, cu respiraţia tăiată şi inimile bătând în ritmul unui ceasornic cosmic.
- Domnule profesor, auziţi ce aud şi eu?
- Da, nea Iulică!
Am ieşit în balcon ca asaltaţi de o chemare nevăzută. Dinspre Parlamentul Moldovei, aflat în preajmă, valuri entuziaste de mii de cetăţeni, de toate vârstele, fluturau sute de steaguri tricolore. Aerul vibra. Trăiam o adevărată minune. Tricolorul tocmai fusese adoptat oficial ca drapel de stat în Republica Moldova. Mulţimea ieşită în centrul Chişinăului cânta cu însufleţire, topind decenii de tăcere impusă: „Trăiască România! Trăiască tricolorul!” Flamura sfântă a românilor nu flutura în vânt doar pe Parlamentul Moldovei, ci în însăşi conştiinţa unui popor regăsit.
Zborul frânt al Chimistului: la un singur gol de finala Cupei Campionilor
În timp ce la Chişinău istoria se scria cu mătăsuri în culorile sângelui, aurului şi cerului, la Râmnicu Vâlcea destinu-şi juca propria dramă pe semicerc. Era primăvara anului 1990, o epocă a marilor iluzii şi a bătăliilor purtate până la ultima picătură de sudoare.
În meciul tur cu Kuban, campioana Rusiei, la 22 aprilie 1990, Chimistul a înfruntat o fortăreaţă sovietică. Tabela a îngheţat nemilos: 29 - 22 pentru gazde. Un ecart greu ca o stâncă de pe Olt.
Returul de la Râmnicu Vâlcea din 29 aprilie 1990 a fost un vulcan de pasiune. Scorul de 28-22 a transformat sala într-un templu al speranţei disperate. La final, scorul general cumulat a fost 51-50 în favoarea echipei sovietice. Astfel, Chimistul a ratat milimetric calificarea în marea finală a Cupei Campionilor Europeni! O singură secundă, o singură aruncare a despărţit Vâlcea de o finală de legendă. Aceea a fost primăvara noastră paradoxală.
Când cerul şi pământul învăţau aceeaşi limbă
La Chişinău, un drapel urca spre cer, biruind gravitaţia fricii. La Vâlcea, o minge refuza să intre în plasă, amintindu-ne că perfecţiunea ne scapă uneori printre degete pentru un singur suspin. Ambele momente, însă, au fost scrise cu aceeaşi cerneală: patima curată de a fi român.
O moştenire care respiră prin noi generaţii
La 84 de ani, bilanţul lăsat în urmă de Nea Petrică depăşeşte graniţele statistice ale meciurilor câştigate. Adevărata sa realizare este moştenirea vie: sportivii pe care i-a ghidat, respectul pe care l-a impus în handbalul românesc şi internaţional şi spiritul de învingător insuflat comunităţii vâlcene. Petre Berbecaru nu a condus doar cluburi; el a unit destine şi a creat o cultură a victoriei.
La mulţi ani pentru un om de valoare!
Multă sănătate, linişte în suflet, bucurii alături de cei dragi şi puterea de a privi cu mândrie spre trecutul pe care l-ai scris cu atâta pasiune!
Jos pălăria şi Respect, Nea Petrică!
