Vineri, 7 august 2026, la Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanul” Vâlcea, timpul s-a oprit în loc pentru a celebra o jumătate de secol de când Uzina G a pompat prima picătură de independenţă energetică în venele României.

Profesorul Mihai Dorel Constantinescu, iniţiatorul şi organizatorul evenimentului aniversar, cel care a transformat prelegerile libere într-o artă a discursului public, a cedat în faţa emoţiei. Pentru prima dată în carieră, magicianul verbului rostit a ales foile. O premieră absolută care a căzut peste public ca o linişte nepământeană.

Nu a fost un simplu discurs citit, ci capitularea simbolică a unui munte de om în faţa istoriei pe care şi el însuşi a scris-o împreună cu colegii de la Uzina G.

Când povara a 50 de ani de excelenţă apasă pe umeri, chiar şi cele mai exersate voci caută sprijinul cernelii. Cifrele producţiei au pălit în faţa trăirii umane.

Tocmai această încărcătură dramatică transformă manuscrisul de mai jos într-un veritabil document de istorie martor al vieţii Uzinei G.

Vă prezentăm, în rândurile care urmează, discursul integral al prof. dr. Mihai Dorel Constantinescu - cuvintele care au învins o tradiţie şi au intrat definitiv în istoria energeticii româneşti. (Iulian POPESCU)

„Marile realizări nu încep cu instalaţii. Ele încep cu oameni.”

Doamnelor şi domnilor,
Dragi colegi şi prieteni,

Bine aţi venit la sărbătoarea dedicată împlinirii a 50 de ani de la fabricarea apei grele în România, aici, la Râmnicu Vâlcea, locul unde un vis îndrăzneţ al ştiinţei româneşti a devenit realitate.
Pentru mine, această întâlnire are o semnificaţie aparte.
De peste cinci decenii am avut privilegiul să vorbesc în faţa oamenilor, la conferinţe, simpozioane şi aniversări. De această dată însă, pentru prima dată, am ales să citesc acest mesaj. Nu pentru că nu aş mai găsi cuvintele potrivite, ci pentru că emoţia acestui moment este prea mare pentru a mă putea baza doar pe memoria şi pe vocea inimii. Astăzi nu aniversăm doar o performanţă tehnologică. Astăzi aniversăm oameni.
Oameni care au avut curajul să creadă într-un proiect pe care, la începutul anilor '70, mulţi îl considerau imposibil.
Oameni care au construit laboratoare înainte de a exista clădirile, care au transformat schiţe în instalaţii şi speranţe în rezultate.
Oameni care au lăsat în urmă o parte din viaţa lor pentru ca România să păşească între puţinele ţări capabile să producă apă grea prin forţe proprii.
Mă bucur să ne revedem astăzi împreună: foştii angajaţi ai Uzinei G, cei care am pus primele cărămizi ale acestei istorii; colegii de astăzi ai Institutului Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice şi Izotopice - ICSI Râmnicu Vâlcea, continuatorii acestei tradiţii de excelenţă; distinşii invitaţi de la Combinatul de Apă Grea Drobeta-Turnu Severin şi de la ITIM Cluj, cunoscut oficial ca Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Izotopice şi Moleculare (INCDTIM), precum şi reprezentanţii instituţiilor vâlcene şi toţi prietenii care au ales să fie alături de noi. Prezenţa dumneavoastră dă valoare acestei aniversări.
Privind în urmă, înţelegem mai bine cât de îndrăzneţ a fost începutul.
La 1 martie 1970, în cadrul amplului Program Nuclear al României, conceput sub viziunea academicianului Horia Hulubei, lua fiinţă Uzina G din Râmnicu Vâlcea. Tot atunci era creat şi Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară, condus de profesorul Ioan Ursu, savant care avusese privilegiul de a se forma şi la prestigiosul Institut pentru Studii Avansate din Princeton, instituţie condusă în acea perioadă de marele fizician Julius Robert Oppenheimer.
Nu a fost o simplă coincidenţă că noua unitate a primit numele de Uzina G. În istoria proiectului Manhattan exista celera Uzina Y de la Los Alamos, locul unde s-a desfăşurat una dintre cele mai importante etape ale cercetării nucleare mondiale. Litera G a fost aleasă într-un spirit asemănător de discreţie organizatorică, dar şi cu o simbolistică pe care timpul parcă a îmbogăţit-o. Unii au zâmbit spunând că litera ar putea veni din expresia englezească "Oh, my God!", rostită în faţa unei realizări greu de imaginat. Poate că este doar o legendă frumoasă. Dar este una care exprimă uimirea pe care o poate naşte întotdeauna o mare creaţie a inteligenţei umane.
La conducerea acestei misiuni avea să fie numit doctor inginer Marius Sabin Peculea, cercetător al Institutului de Fizică Atomică din Cluj, omul care avea să devină părintele şcolii româneşti de producere a apei grele.
Proiectarea generală a pilotului Uzina G a fost încredinţată, prin ordin guvernamental, Institutului de Proiectări pentru Instalaţii Petroliere, centru de referinţă al României în proiectarea rafinăriilor şi instalaţiilor petrochimice, condus atunci de inginerul Marcel Timuş, personalitate care avea să contribuie decisiv şi din cadrul Comitetului de Stat pentru Energie Nucleară la dezvoltarea acestui proiect strategic.
Dar începuturile au fost de o simplitate care astăzi poate părea greu de imaginat. Uzina G şi-a început activitatea cu doar câţiva oameni: cercetătorul venit de la Cluj, care cunoştea deja tainele apei grele, câţiva tineri ingineri chimişti şi un proaspăt absolvent al Facultăţii de Fizică a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, promoţia 1970, care avea să-şi lege întreaga viaţă profesională de această aventură ştiinţifică.
Nici măcar un sediu adevărat nu exista. Primele birouri au funcţionat în trei apartamente ale unui bloc de locuinţe din Râmnicu Vâlcea. Acolo s-au purtat primele discuţii, s-au desenat primele planuri, s-au luat primele decizii şi s-au născut primele speranţe.
Privind astăzi în urmă, este aproape incredibil că din acele trei apartamente avea să se nască una dintre cele mai importante realizări ale cercetării şi industriei româneşti.
Iar dacă această poveste continuă şi astăzi, este pentru că în spatele instalaţiilor, al conductelor, al laboratoarelor şi al tehnologiilor s-au aflat întotdeauna oameni.
Iar despre aceşti oameni este, în primul rând, întâlnirea noastră de astăzi.
Vă mulţumesc tuturor pentru că sunteţi aici.

Bine aţi venit!
Înainte de a începe această sărbătoare a performanţei şi a memoriei, vă invit să păstrăm un moment de reculegere în memoria colegilor noştri, a profesorilor, cercetătorilor, inginerilor, tehnicienilor şi muncitorilor care au pus suflet în această extraordinară realizare a ştiinţei româneşti şi care astăzi nu mai sunt printre noi. Fără munca şi dăruirea lor, istoria pe care o aniversăm nu ar fi fost posibilă.
Când un vis a început să prindă viaţă
„Visul nu mai era doar imaginat. Începuse să prindă viaţă.”

Onorat auditoriu,
Orice mare realizare începe cu un vis. Dar sunt vise care se nasc în lumină şi vise care se nasc în tăcere. Povestea Uzinei G aparţine celei de-a doua categorii.
În primii ani, tot ceea ce însemna apă grea era învăluit într-o discreţie aproape totală. România îşi construia Programul Nuclear, iar Uzina G reprezenta unul dintre obiectivele sale strategice. Din acest motiv, nici măcar noi, cei care lucram aici, nu aveam voie să spunem în exterior că vom produce apă grea. Formula acceptată era una aparent banală: „Separăm izotopi stabili.” Şi, într-adevăr, deuteriul este izotopul stabil al hidrogenului. Dar în spatele acestor trei cuvinte se ascundea una dintre cele mai complexe provocări ştiinţifice şi tehnologice ale vremii. Îmi amintesc o întâmplare care spune poate mai mult decât orice explicaţie despre atmosfera acelor ani. Într-o zi de toamnă, domnul doctor inginer Marius Sabin Peculea m-a chemat în biroul său. Alături de dânsul se afla un colonel de Securitate care răspundea de obiectivul Uzina G. Mi-a atras atenţia asupra a două lucruri. Mai întâi, că rămâneam prea des la serviciu până seara târziu. Apoi, că pe birou lăsasem o carte în limba rusă de A. M. Rozen şi câteva foi traduse de mine în care apărea scris “apa grea” ,expresia rusească „тяжёлая вода” - tiajoloa voda. I-am răspuns firesc că aceasta nu se poate traduce decât prin „apă grea”. Colonelul mi-a dat dreptate, dar mi-a cerut ca toate aceste materiale să fie păstrate permanent în fişet şi să nu mai rămână niciodată pe masă atunci când în birou intra cineva din afara personalului Uzinei G. Am înţeles atunci, poate pentru prima dată, cât de riguros era protejat acest proiect.
Toţi cei care lucrau la Uzina G erau verificaţi cu atenţie înainte de angajare, iar de-a lungul anilor am văzut numeroase situaţii în care colaborarea sau încadrarea unei persoane nu era posibilă înainte de finalizarea acestor verificări. Aceasta era realitatea acelor vremuri. Ziua, activitatea noastră se desfăşura în cele trei apartamente care reprezentau primul sediu al Uzinei G.
În acelaşi timp, pe Platforma Chimică începea o altă luptă, mai puţin vizibilă, dar la fel de importantă. Fusese alocat un teren de aproximativ şapte hectare, situat între Uzina de Sodă şi CET Govora. Acolo se desfăşurau ridicările topografice, cadastrul, exproprierile, proiectarea infrastructurii şi toate activităţile pregătitoare care urmau să transforme un teren gol într-o instalaţie unică în România. Practic, în fiecare zi se construia câte o mică parte dintr-un vis care părea, pentru mulţi, imposibil.
Nici la sediul provizoriu lucrurile nu erau mai simple. Nu exista pază permanentă. După ora 19 şi până dimineaţa la ora 7, fiecare dintre noi făcea, prin rotaţie, serviciul de noapte în secretariat. Nu aveam voie să dormim. Dimineaţa, înainte de plecare, fiecare ofiţer de serviciu întocmea un raport asupra celor petrecute în timpul nopţii. Astăzi poate părea greu de imaginat, dar atunci ni se părea firesc.
Toţi aveam sentimentul că participăm la ceva important şi fiecare îşi făcea datoria fără să întrebe cât este de greu.
În aceeaşi perioadă am primit şi responsabilitatea privind viitoarea dotare a laboratoarelor Uzinei G. Am făcut parte din comisiile de recepţie a utilajelor şi aparaturii de laborator, cea mai mare parte provenind din import. Drumurile la Bucureşti deveniseră obişnuite. Discutam cu întreprinderile specializate în comerţ exterior, iar aproape de fiecare dată eram întrebat: „Dar dumneavoastră ce produceţi la Uzina G?” Nu puteam răspunde. L-am întrebat pe domnul Peculea ce ar trebui să spun. Mi-a zâmbit şi mi-a răspuns cu umorul şi inteligenţa care îl caracterizau: „Spune-le că facem G-uri. N-or să te mai întrebe nimic!” Şi a avut perfectă dreptate.
Dincolo de discreţia impusă, munca avansa într-un ritm impresionant. Instalaţia-pilot a Uzinei G începea să prindă viaţă, etapă cu etapă.
Prima realizare a fost instalaţia de sulfură de sodiu, pusă în funcţiune la 20 noiembrie 1972.
A urmat instalaţia de distilare izotopică a apei, la 18 decembrie 1972.
În 16 august 1973 a fost pus în funcţiune procesul discontinuu cu hidrogen sulfurat, iar la 22 mai 1974 instalaţia de schimb izotopic biterm, nucleul tehnologiei de separare a deuteriului.
În sfârşit, la 3 iunie 1974, intra în funcţiune instalaţia cu hidrogen sulfurat în proces continuu, marcând apropierea momentului pentru care munciserăm cu toţii.
Fiecare instalaţie pusă în funcţiune era o victorie. Fiecare probă reuşită însemna încă un pas către ziua în care România avea să obţină primul gram de apă grea produs integral prin inteligenţa, munca şi perseverenţa propriilor specialişti. Visul începea să capete chip.

Drumul spre primul gram de apă grea

„Ştiinţa îşi urma drumul, pas cu pas, spre clipa care avea să intre în istorie.”
Privind astăzi în urmă, ne dăm seama că adevărata provocare nu a fost doar construirea instalaţiilor. Adevărata provocare a fost să le facem să trăiască. Fiecare instalaţie pusă în funcţiune a însemnat luni întregi de pregătire, verificări, încercări şi emoţii. În spatele fiecărei conducte montate, al fiecărei pompe pornite şi al fiecărui aparat de măsură calibrat se aflau oameni care îşi puneau întreaga pricepere şi întreaga răspundere în slujba unui singur obiectiv. Şi, dacă există ceva ce îmi revine mereu în memorie atunci când mă gândesc la acea perioadă, este spiritul de echipă. Nu cred că l-am mai întâlnit vreodată la aceeaşi intensitate. Nu existau „problemele laboratorului”, „problemele instalaţiei” sau „problemele conducerii”. Existau doar problemele noastre. Şi, împreună, căutam soluţiile.
Primele instalaţii, asemănătoare celor întâlnite în industria chimică, au fost puse în funcţiune cu dificultăţile fireşti ale oricărui început. Experienţa specialiştilor chimişti şi seriozitatea colectivului au făcut ca aceste etape să fie depăşite relativ repede.
Marea încercare avea să vină însă odată cu instalaţia de Schimb Izotopic Biterm. Aici începea un univers tehnologic cu totul diferit. Procesul nu mai semăna cu cele obişnuite din industria chimică. Nu mai era suficient să urmăreşti doar parametrii unei instalaţii. Era nevoie de o legătură permanentă între exploatarea instalaţiei, rezultatele laboratorului şi deciziile echipei de conducere. Fiecare analiză de laborator devenea un mesaj trimis instalaţiei. Fiecare modificare făcută în instalaţie trebuia confirmată de laborator. Iar fiecare decizie era rezultatul dialogului dintre oameni care învăţau, zi de zi, un proces pe care nimeni din România nu îl mai parcursese înainte. Am înţeles atunci că tehnologia nu poate înlocui inteligenţa oamenilor şi că performanţa unei instalaţii este, înainte de toate, performanţa echipei care o conduce. Au fost zile de entuziasm şi au fost nopţi de îndoială. Au fost momente în care rezultatele întârziau să apară şi altele în care o singură analiză aducea speranţa că suntem pe drumul cel bun. Şi poate cea mai valoroasă lecţie pe care ne-a oferit-o acea instalaţie a fost una pe cât de simplă, pe atât de profundă.
Am învăţat că nu orice proces poate fi grăbit. Uneori, dorinţa de a interveni prea des produce mai mult rău decât bine. Concluzia la care am ajuns atunci, şi pe care am purtat-o cu mine întreaga viaţă, a fost aceasta: Uneori, cea mai bună optimizare a unui proces tehnologic nu vine din calcule suplimentare, ci din răbdarea de a-l lăsa să-şi urmeze cursul natural.
Privind astăzi dincolo de tehnologie, cred că această lecţie vorbeşte nu numai despre instalaţii, ci şi despre oameni. Marile împliniri nu se construiesc în grabă. Ele se clădesc cu ştiinţă, cu încredere, cu perseverenţă şi, mai ales, cu răbdare. Aşa s-a născut şi apa grea românească.
9 august 1976 - Ziua în care România a obţinut primul gram de apă grea
„În acea zi nu s-a obţinut doar primul gram de apă grea. S-a confirmat că România putea transforma un vis într-o realitate.”
După ani de proiectare, construcţie, încercări şi puneri în funcţiune, a venit momentul în care instalaţia pilot trebuia să demonstreze că poate face ceea ce fusese concepută să realizeze.
La 3 decembrie 1974, instalaţiile Uzinei G au fost omologate. Era un moment de mare satisfacţie, dar şi începutul unei noi provocări. Din acea clipă, instalaţia a intrat într-un proces continuu de acumulare a deuteriului. Pornind de la concentraţia naturală existentă în apă, aceasta trebuia să ajungă, treaptă cu treaptă, până la puritatea de 99,9%, specifică apei grele. Era un proces lent. Foarte lent. Şi tocmai această caracteristică a ridicat numeroase întrebări. Pentru cei nefamiliarizaţi cu tehnologia, părea greu de înţeles cum o instalaţie atât de complexă putea funcţiona luni întregi fără să ofere imediat produsul final. De multe ori eram întrebaţi: „De ce durează atât?” Întrebarea era firească. Răspunsul, însă, nu era deloc simplu. În instalaţie avea loc un proces de îmbogăţire izotopică desfăşurat continuu, în care fiecare etapă adăuga doar o cantitate foarte mică de deuteriu. Era un proces care nu putea fi grăbit fără a-i compromite rezultatul. Dar explicaţiile teoretice nu erau suficiente.
Conducerea proiectului trebuia să ofere autorităţilor dovezi că instalaţia evolua exact aşa cum fusese proiectată şi că atingerea concentraţiei finale era doar o problemă de timp. Atunci am recurs la ceea ce ştiam mai bine. Am construit un model matematic al procesului de acumulare a deuteriului. Pentru a demonstra că instalaţia evolua conform proiectului şi pentru a răspunde întrebărilor fireşti ale autorităţilor privind durata necesară atingerii concentraţiei finale, am realizat un model matematic al procesului de acumulare a deuteriului. Acesta permitea prognozarea evoluţiei concentraţiei până la nivelul de 0,01% şi demonstra că instalaţia îşi urma cu fidelitate drumul spre concentraţia de 99,9% apă grea. Pentru mine, aceasta a reprezentat una dintre cele mai mari satisfacţii profesionale, deoarece vedeam, zi de zi, cum rezultatele experimentale confirmau calculele modelului.
Pentru acea vreme, abordarea era mai mult decât un instrument de calcul. Era o demonstraţie ştiinţifică. Era argumentul care transforma încrederea într-o certitudine. Pe măsură ce timpul trecea, măsurătorile din laborator confirmau, una după alta, valorile prognozate de model. Teoria şi realitatea mergeau împreună. Fiecare analiză confirma că instalaţia îşi urma cu fidelitate propriul drum. Apoi a venit ziua pe care o aşteptam cu toţii. 9 august 1976. În acea zi, concentraţia apei grele a atins valoarea de 99,9%. România obţinuse primul gram de apă grea produs integral prin concepţia, proiectarea, construcţia şi exploatarea propriilor specialişti.
Nu a fost doar o reuşită tehnologică. A fost dovada că o echipă de cercetători, ingineri, chimişti, fizicieni, proiectanţi, constructori şi operatori români putea transforma un proiect considerat de mulţi imposibil într-o realitate. În laboratoare nu s-au auzit fanfare. Nu au existat artificii. Dar în sufletele noastre a fost o bucurie pe care cu greu o pot descrie în cuvinte. Ştiam că suntem martorii unui moment care avea să intre în istoria cercetării şi industriei româneşti. Din acel moment, instalaţia-pilot şi-a încheiat misiunea de demonstrare a tehnologiei şi a trecut în regim de producţie curentă. Visul devenise realitate. Iar România intra în rândul foarte restrâns al naţiunilor care stăpâneau una dintre cele mai complexe tehnologii nucleare ale lumii. În acea zi nu s-a obţinut doar primul gram de apă grea. În acea zi s-a confirmat că România putea transforma un vis într-o realitate.

Oamenii din spatele performanţei

„Instalaţiile au făcut istorie. Dar oamenii au dat suflet istoriei.”
De multe ori suntem tentaţi să credem că o mare realizare se încheie în clipa în care obiectivul a fost atins. În cazul nostru, nu a fost aşa. Paradoxal, după 9 august 1976, când apa grea a atins concentraţia de 99,9%, adevărata cercetare abia începea. Instalaţia-pilot îşi demonstrase capacitatea de a produce apă grea. Dar noi trebuia să înţelegem în profunzime comportarea ei, să descoperim mecanismele cele mai fine ale procesului şi să găsim modalităţile prin care această tehnologie putea fi perfecţionată şi valorificată la scară industrială. Atunci am înţeles că o instalaţie tehnologică nu este doar un ansamblu de utilaje. Ea poate deveni un partener de dialog.
„În cercetare, instalaţiile nu vorbesc prin cuvinte. Ele vorbesc prin rezultate. Iar datoria cercetătorului este să înveţe să le asculte.”
Un dialog tăcut, purtat prin valori măsurate, prin analize de laborator, prin calcule şi prin interpretarea atentă a fiecărui rezultat. Noi puneam întrebările, instalaţia răspundea. Iar răspunsurile trebuiau înţelese. Acest dialog permanent a fost posibil prin modelarea matematică a procesului. Modelul nu mai era doar un instrument de prognoză. El devenise limbajul prin care cercetătorul şi instalaţia comunicau. Fiecare abatere avea o explicaţie. Fiecare rezultat ridica o nouă întrebare. Fiecare întrebare deschidea drumul către o nouă soluţie. Astfel s-a construit, pas cu pas, cunoaşterea profundă a tehnologiei româneşti de separare a apei grele.
Privind astăzi în urmă, cred că aceasta este una dintre cele mai importante lecţii pe care ni le-a oferit acea experienţă. Nicio idee inovatoare nu poate ajunge în industrie fără o cercetare tehnologică serioasă, perseverentă şi atent validată. Între inspiraţia din laborator şi instalaţia industrială există întotdeauna un drum lung. Un drum al verificărilor, al încercărilor, al modelelor matematice, al experimentelor şi al muncii de echipă. Aceasta este puntea care transformă o idee într-o tehnologie şi o tehnologie într-o realizare de interes naţional. Dar dincolo de ecuaţii, instalaţii şi modele matematice au existat oamenii. Fizicieni, chimişti, ingineri, proiectanţi, constructori, operatori, laboranţi, mecanici, electricieni şi automatişti. Fiecare şi-a adus contribuţia. Nimeni nu putea reuşi singur. Astăzi, privind această sală, sunt convins că adevărata performanţă a Uzinei G nu a fost doar producerea apei grele. Adevărata performanţă a fost că oameni cu pregătiri diferite, cu experienţe diferite şi cu responsabilităţi diferite au învăţat să gândească şi să acţioneze ca o singură echipă. Aceasta este moştenirea cea mai valoroasă pe care ne-a lăsat-o Uzina G. Instalaţiile au făcut istorie. Dar oamenii au dat suflet istoriei.
Moştenirea
„Apa grea poate fi măsurată în tone. Moştenirea acestor oameni nu poate fi măsurată decât în demnitate.”
Ajungând la sfârşitul acestei călătorii prin istoria Uzinei G, se cuvine să ne întrebăm: Ce rămâne după cincizeci de ani? Rămân instalaţiile. Rămân documentele. Rămân fotografiile. Dar, mai presus de toate, rămâne experienţa unei generaţii care a demonstrat că imposibilul poate deveni posibil. Să nu uităm contextul în care s-a desfăşurat această extraordinară aventură ştiinţifică.
În anii '70, calculatoarele abia îşi făceau apariţia în România. Puterea lor de calcul era incomparabil mai mică decât cea a unui telefon mobil obişnuit de astăzi. Nu existau programe performante de simulare, inteligenţă artificială, internet sau acces instantaneu la informaţiile lumii. Şi totuşi… Prin inteligenţă, prin studiu, prin muncă şi prin credinţa că succesul se construieşte pas cu pas, o generaţie de cercetători, ingineri şi specialişti români a reuşit să creeze o tehnologie care a aşezat România între puţinele ţări capabile să producă apă grea. Acesta este adevăratul mesaj pe care dorim să-l transmitem generaţiilor tinere. Nu acela că am făcut un lucru extraordinar. Ci acela că se poate. Se poate atunci când există cunoaştere. Se poate atunci când există muncă. Se poate atunci când există o echipă unită de acelaşi ideal. Iar dacă noi am reuşit cu mijloacele tehnice ale anilor '70, sunt convins că tinerii de astăzi, beneficiind de calculatoare incomparabil mai puternice, de tehnologiile digitale, de modelare avansată şi de inteligenţa artificială, pot merge şi mai departe. Noi nu le lăsăm doar o istorie. Le lăsăm o dovadă. Dovada că marile performanţe nu sunt rezultatul întâmplării, ci al unei pregătiri temeinice, al perseverenţei şi al curajului de a încerca ceea ce alţii consideră imposibil.
Dacă această conferinţă va trezi în sufletul măcar unui tânăr dorinţa de a deveni cercetător, inginer sau inovator, atunci înseamnă că munca generaţiei noastre continuă să rodească. Aceasta este moştenirea pe care o lăsăm. Nu doar tehnologia. Ci încrederea că viitorul se construieşte prin ştiinţă, prin educaţie şi prin oameni. Apa-grea poate fi măsurată în tone. Moştenirea acestor oameni nu poate fi măsurată decât în demnitate, competenţă şi inspiraţia pe care o lasă generaţiilor care vin după noi.
Istoria nu îi întreabă pe oameni câte calculatoare au avut la dispoziţie. Îi întreabă ce au făcut cu inteligenţa, cu pregătirea şi cu timpul pe care l-au primit. Aceasta este lecţia pe care generaţia noastră o lasă generaţiilor viitoare.
Astăzi aniversăm cincizeci de ani de la obţinerea primului gram de apă grea românească. Dar, înainte de toate, aniversăm cincizeci de ani de la victoria unei idei, a unei echipe şi a unei generaţii. În numele tuturor celor care au fost parte din această istorie şi al celor care ne privesc doar din amintire, vă mulţumesc că păstraţi vie această flacără. Atâta timp cât ne vom aminti de oamenii care au făcut posibil acest miracol al ştiinţei româneşti, ei vor continua să trăiască prin ceea ce au lăsat în urmă.

Dr. Dorel-Mihai Constantinescu