Ieri m-am conversat cu muncitorul care a venit să desfunde canalul din faţa blocului în care locuiesc. Nu scria nimic pe salopeta lui albastră, cu ceva urme de galben-obosit de jur împrejur.
S-au dus vremurile în care toată lumea îşi dorea un înscris pe hainele de lucru. După zeci de ani de izolare de capitalismul care se prăbuşea, spre satisfacţia noastră de comunişti, ne-am ales cu dorinţa nestăvilită de a avea tricouri cu Jimi Hendrix şi tricouri cu Oltchim. Ţara s-a umplut cu logo de toate formele şi de toate culorile. De la CEC Bank şi până la CFR şi GFR. Şirul spectacolului s-a temperat la apariţia frunzei pediste, furată şi ea de unde se putea fura pe vremea furtului naţional organizat pe structura unui partid. Va amintiţi, desigur. Pe atunci, nu mirosea la propriu cum miroase acum din canalul de sub fereastra mea, miros cu care s-a încoronat până la urmă Elena din Târgşor, doamna cu frunza, prinsă cu greu, dar prinsă la furat. Dar nu despre ea şi nici despre gaşca ei vorbim aici, ci despre salopetele care roiesc la mine în cartier, dezgropând şi îngropând ţevi, spălând canale şi încercând să înlăture mirosul de căcat care iese din ele, purtat de aburii încălzirii centralizate şi scăpate de sub control, cum pare de vreo câţiva ani, nu puţini.
Ieri, lucrătorul care desfunda canalul, m-a liniştit spunându-mi că este firesc să miroase a căcat peste tot. Ce, n-am observat până acum? În 45 de ani. El ştie asta de când s-a angajat la Apavil. Aşa am aflat, în sfârşit, unde lucrează el. Pe maşina de vidanjat, de asemenea, nu scria nimic. L-am întrebat dacă trebuie să mă plâng la Apavil pentru duhoarea care iese din pământ şi umple casele noastre cu mirosul neputinţei locale. Mi-a ţinut o întreagă lecţie despre înţelegerea care trebuie să existe între oameni, în general. N-am înţeles mare lucru, nici din ce spunea, nici din ce făcea cu furtunul acela şi nici de ce nu avea la vedere firma care îi dă bani ca să muncească reprezentând-o acolo unde munceşte el.
În dimineaţa aceasta, m-am ridicat din pat cu mai multă încredere în viitor şi am descoperit că, peste drum, se agită un grup de bărbaţi pe care i-am mai văzut şi săptămânile trecute spărgând asfaltul, demontând pietrele de pe alee. săpând adânc sub pământ şi făcând acolo o lucrare – monumentală, probabil; Turnul Eifel, o glumă, nu-i aşa? – astupată peste câteva zile cu grijă pentru mediul înconjurător. De data aceasta, a ţâşnit din nou aburul din lucrarea lor, sub formă de jet înalt, însoţit de altele mai scunde, la canalele din jur. Miroase peste tot a căcat şi spectacolul aburului care duce acest miros în casele oamenilor este mai grandios decât oricând.
Muncitorii cu comportament de analişti nu au nimic înscris pe echipamentele pe care le poartă. Sunt îmbrăcaţi în haine de stradă: tricouri deschise la culoare şi pantaloni de vară. Unul dintre ei, a apărut direct de sub pământ într-o stare evidentă de leşin. Fără mască, fără cască, dar cu o salopetă destul de albastra pe care scrie clar: CET Govora (?). Ei, aşa da. În sfârşit ştiu cine mută din nou pământul din loc, cine calmează aburul care a turbat prin canale şi cine oferă încă o speranţa de supravieţuire oamenilor care se plimbă prin parcul Zăvoi.
Ar trebui să reuşească de data aceasta. În zilele Imnului Naţional, au săpat două gropi uriaşe pe Splaiul Independenţei, dovadă a unei mari lucrări de remediere a reţelei subterane de termoficare pe unde se livrează miros de căcat în apartamente şi pe străzile şi aleile din jur. Atunci a fost un spectacol de zile mari, cu utilaje de toate tipurile, de la pichamăre şi excavatoare, la buldozere şi maşini de turnat betoane şi asfalt. O logistică cum n-am mai văzut de la invazia Irakului încoace, cu diferenţa că uniformele muncitorismului actual nu sunt la fel de transparente în materie de informaţii publice cum sunt cele ale soldaţilor civilizaţi, cu steag şi nume personal pe fiecare echipament. Ah, scuze, mii de scuze, cu un munte de cenuşă pentru neatenţia mea! Există o excepţie, desigur! Omuleţii verzi ai domnului Putin, desigur, anonimizaţi pentru gloria măcelului de la Răsărit. Sper că muncitorii trimişi să calmeze mirosul de căcat ce izvorăşte de câţiva ani de sub Râmnicu Vâlcea să nu fie omuleţii albaştri ai vreunui alt erou contemporan.
Transmisiune de la faţa locului, sub asediul aburului deghizat în uniformă de agent termic, purtător de miros de căcat şi atât.
