Sâmbătă, 11 iulie 2026, o veste tristă a străbătut judeţul Vâlcea şi întreaga ţară ca un fior rece: Horia Nestorescu-Bălceşti a plecat să se alăture marilor umbre ale trecutului pe care le-a studiat o viaţă întreagă. Născut în Bucureşti, la 16 iulie 1938, destinul l-a oprit din drumul pământesc cu doar cinci zile înainte de a celebra cea de-a 88-a iarnă a vieţii. O viaţă trăită sub semnul rigorii absolute, al manuscriselor îngălbenite de timp şi al unei dăruiri neclintite faţă de patrimoniul cultural al românilor.

Un jurământ de credinţă pentru Bălcescu

Absolvent al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, Horia Nestorescu-Bălceşti a înţeles rapid că adevărata sa vocaţie nu se afla în instanţele de judecată, ci în tribunalele istoriei. Primii paşi în condei i-a făcut ca ziarist la „Revista bibliotecilor” (1965-1968), însă inima sa avea să bată definitiv pentru un singur nume: Nicolae Bălcescu.
A fost omul care a transformat colbul arhivelor într-o realitate vie, palpabilă. Ca director al Muzeului Memorial „Nicolae Bălcescu” (în perioadele 1968-1974 şi 1975-1980), şi-a asumat rolul de constructor de destine culturale. El nu a fost un simplu cercetător retras în liniştea unui cabinet, ci un muzeograf vizionar, de o dârzenie rară, transformând conacul din Valea Bălcească într-un veritabil altar al memoriei naţionale.

Salvatorul de biserici şi morminte boiereşti

Performanţele sale administrative au frizat adesea miracolul. Într-o epocă a demolărilor absurde, în anul 1974, Nestorescu-Bălceşti a coordonat o operaţiune de o îndrăzneală incredibilă: demontarea şi strămutarea de succes a Bisericii din lemn de stejar „Adormirea Maicii Domnului” din Gâltofani (sec. XVIII), aflată în paragină, direct în parcul conacului.

Tot sub bagheta sa ocrotitoare, somnul de veci al membrilor familiei Bălcescu - precum Sevastiţa şi Barbu Bălcescu - a fost reamenajat în proximitatea lăcaşului de cult. Muzeul a căpătat suflet, fiind înnobilat cu mobilier autentic de secol XIX, manuscrise şi fresce ce respiră aerul boieresc de altădată, dar şi cu prima colecţie oficială de obiecte masonice din România.

Dincolo de erudiţie, Horia Nestorescu-Bălceşti a fost un caracter de o verticalitate de fier. Rămâne de legendă episodul evocat de prof. dr. Mihai Dorel Constantinescu: într-un gest de frondă publică de o rară temeritate, istoricul şi-a trimis carnetul de partid, în plic, direct la Comitetul Judeţean al Partidului Comunist Român.

Pedepsit imediat şi „trecut pe linie moartă” de aparatul opresiv, el a găsit sprijin în solidaritatea intelectuală a vremii; sfidând ordinele de sus, directorul de atunci al Centrului de Calcul Teritorial Vâlcea l-a invitat să le vorbească angajaţilor despre idealurile revoluţionare ale lui Bălcescu. Pentru Nestorescu-Bălceşti, adevărul istoric nu se putea negocia la secretariatele de partid.

Marele Maestru al arhivelor secrete

După Revoluţia din 1990, efervescenţa sa intelectuală a explodat. A fondat săptămânalul „Universul”, a devenit cercetător la Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului şi a preluat frâiele Centrului Naţional de Studii Francmasonice.

Iniţiat în Francmasonerie în anul 1994, a devenit primul autor de carte masonică de după căderea regimului comunist şi a urcat treptele ierarhice până la demnitatea de Suveran-Mare Comandor al Marii Loji Naţionale a României 1880. A scotocit neobosit marile arhive ale lumii pentru a recompune istoria nevăzută a lojilor româneşti, demonstrând legăturile strânse dintre marile personalităţi ale culturii noastre şi această mişcare discretă.

Telefonul către „Fratele” de la Washington

Prietenii şi colegii de breaslă îşi amintesc cu nostalgie şi umor de personalitatea sa efervescentă. Istoricul Oane Sorin rememorează o întâlnire de la Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu” unde, alături de academicianul Dan Berindei, tânărul de atunci încerca să explice cum propaganda comunistă confiscase imaginea lui Bălcescu. Replica celor doi corifei a fost scurtă şi memorabilă: „Bălcescu nu are nicio vină în această chestiune!”.

În altă ocazie, Nestorescu-Bălceşti, cu farmecul său inegalabil şi deplină convingere, îl asigura pe interlocutorul său că, la nevoie, uşa sa este atât de deschisă încât poate telefona direct „fratelui” mai mare de la Casa Albă, preşedintele Statelor Unite.

Ultima călătorie către Orientul Etern

Dincolo de cărţile de referinţă publicate la Editura Nestor - inclusiv volumul monumental „Bălcescu” din 2019 - Horia Nestorescu-Bălceşti lasă în urmă amintirea unui spirit liber, decorat încă din 1972 cu Medalia „Meritul Cultural”.

La scurt timp după trecerea sa dincolo de văl, soţia şi partenera sa de viaţă, Sanda Nestorescu, a transmis un mesaj tulburător, o ultimă strângere de mână peste hotarul veşniciei: „Horia dragă, scumpul meu soţ şi prieten de 52 de ani, îţi mulţumesc pentru fiecare clipă petrecută împreună, pentru sprijinul, răbdarea şi dragostea pe care mi le-ai dăruit. Drum lin în Lumină!“

Rigoarea sa documentară şi pasiunea mistuitoare pentru trecut îi asigură, de acum, un loc de drept în galeria marilor intelectuali ai României.