Nu că n-ar fi fost 99. Poate 999, nu ştiu. Le-am ales pe acestea două. De gustibus… Privesc însă la imaginea unui concert de jazz, ţinut în urmă cu câteva ore în parcul Zăvoi din oraşul în care trăiesc şi mă gândesc la zecile, poate sutele de mii de fâsuri culturale care se petrec în ţara aceasta, lăsate să curgă la vale cu contribuţie administrativă locală, regională, naţională. Nu-mi place deloc acest fenomen care, durând de aproape patru decenii, în prelungirea altora două, comuniste, a devenit tradiţie naţională şi exemplu de bune practici la români. Şi nu-mi place dintr-un motiv foarte simplu: se întâmplă fără public sau cu un public extrem de puţin numeros, format de obicei din membri ai familiei artiştilor ce se expun. Multe dintre aceste evenimente chiar asta sunt, nişte spectacole care se pot petrece în unul dintre apartamentele în care locuiesc cei implicaţi. Pe vremuri, se numeau saloane şi aveau loc în sufrageria vreunei doamne cu dare de mână, văduvă a vreunui ofiţer ori nomenclaturist.

Cîntarea Romîniei şi Daciada sunt fâsurile la care m-am gândit acum. Din ele izvorăsc celelalte sute, mii, zeci de mii de fâsuri culturale şi artistice, avortate în ultimii zeci de ani, de-a lungul şi de-a latul României. Concerte, expoziţii de artă, spectacole de teatru şi spectacole greu de încadrat într-un gen, cu pretenţie de artă, toate finanţate în principal din bani publici, prin cont sau prin utilizarea gratuită a oamenilor plătiţi de stat să facă cu totul altceva şi a bunurilor mobile şi imobile din gestiunea statului, oferite contra nimic, unor organizatori mai mult sau mai puţin relevanţi pe piaţa artelor româneşti. O linie de produse culturale pentru nimeni, care alimentează doar portofoliul unora şi, în ceva mai puţine situaţii, cred eu, portofelul altora. Artişti cu sute de expoziţii şi spectacole în care au evoluat în spaţii culturale, fără public. Un adevărat non-sens al oricărei producţii care trebuie să se îndrepte întotdeauna în direcţia unui consumator vizibil, înfometat. Am fost recent la Brezoi, la unul dintre spectacolele acestei veri. Ceva organizat de o fundaţie a motocicliştilor, în scopuri umanitare. Am văzut foamea de muzică rock acasă la ea. Şi muzică rock livrată pe măsura poftei publicului aflat la faţa locului. Mii şi mii. Mă uit la imaginea aceasta de la aşa-zisul festival de jazz de aseară şi mă gândesc până unde a putut ajunge, în timp, spectacolul fără public inventat de Festivalul Cîntarea Romîniei şi perpetuat ca o tradiţie românească până acum. Pentru că spectacolele Cîntarea Romîniei nu aveau consumatori. Mi s-a povestit că, la secţiunea teatru din 1989, cei care au vizionat spectacolele de teatru au fost doi dramaturgi ai regimului, în mare vogă, uitaţi între timp, Paul Everac şi Tudor Popescu, şi încă doi-trei activişti comunişti. Cenzori, nu juriu şi nici public, evident.

Cu Daciada, organizată o singura data, în anii şaptezeci şi abandonată imediat, s-a întâmplat altceva. Haosul acela scăpat de sub control, a lăsat în urmă un număr important de noi sportivi, viitori campioni la competiţii internaţionale, câţiva dintre ei. Cîntarea Romîniei n-a produs nimic de consemnat. Poate pe câţiva dintre lălăitorii de muzică aşa-zis populară care i-au înveselit pe nuntaşii postrevoluţionari. Amândouă maşinăriile, Daciada şi Cîntarea Romîniei, au fost inventate pentru a inhiba profesionismul şi profesionalismul în sport şi în cultură şi pentru a da acestor domenii o dimensiune populară ieşită din comun. Cântarea României pe care o văd continuând acum este dovada că Festivalul Cîntarea Romîniei inventat de comunişti este pe cale să-şi atingă principalul obiectiv abia acum. Maşinăria contemporană a spectacolelor artistice fără public este dovada unei producţii artistice care nu urmăreşte performanţa, alta decât cea numerică, a portofoliului de arătat pentru păstrarea sprijinului moral, al cercului de cunoscuţi şi financiar, al sponsorului bugetar.

Nicăieri în lumea bună la care aspirăm nu are loc un asemenea fenomen, la dimensiunile naţionale la care se întâmplă aici. Toată ţările îşi sprijină artele, mai mult sau mai puţin, mai făţiş sau mai discret, dar niciodată pe acelea care nu comunică cu publicul lor. Ca să nu se facă de râs. De râsul lumii!