Sacrificiul de sine e greu de recunoscut. Dintotdeauna, probabil. Paradoxal, sacrificiul de sine se produce de fiecare dată doar în folosul tuturor. E atât de rar încât ia prin surprindere pe toată lumea. Nimeni nu e pregătit să primească sacrificiul de sine al nimănui. Dimpotrivă. Uneori, poate, ca un beneficiu cuvenit …

După o întâmpinare vag entuziastă a sacrificiului de sine, toată lumea urcă pe culmea suspiciunii, de unde bunătatea, bunăvoinţa şi sacrificiul de sine nu se mai văd la fel. Privit de acolo, sacrificul de sine este descris, într-un final, ori ca o intenţie rea, ascunsă cu dibăcie, ori ca prostie fără margini a cuiva lipsit de un minim instinct de conservare.

A păţit-o însuşi Iisus Christos şi, cei mai sinceri dintre noi - referindu-se întotdeauna la atitudinea celorlalţi - cred că ar păţi la fel, dacă s-ar încumeta să se sacrifice încă o dată pentru cei ca noi. Mind your business, cum se spune în româna de acum.

Dintre cei sacrificaţi în acest fel, numai morţii sunt demni de respectul contemporanilor. Statui, monumente, sărbători de toate felurile. Viii, nu. Un mort e un mort, nu mai trebuie ucis. Un viu, da. Sacrificul lui poate încurca rânduiala şi poate tulbura sentimentele turmelor pornite în apărarea ei. Tabloul zile, nu-i aşa?

Da, sacrificiul de sine este cel mai greu de recunoscut. Nu seamănă niciodată cu ceea ce omul vede în mod obişnuit în oglinda în care se admiră.

De râs, de plâns, de disperat.