Vineri, 19 iunie 2026, Muzeul ASTRA din Sibiu a găzduit un generos „Dialog etnocultural Sibiu - Vâlcea”. Din păcate, manifestarea dedicată ceramicii de Vlădeşti a demonstrat - pentru a câta oară? - că logoreea unor organizatori şi nostalgiile lor pentru discursuri kilometrice au darul de a alunga publicul. Centenarul „Dumitru Şchiopu” riscă să devină o şezătoare pustie a orgoliilor bibliografice. Un act de cultură vie a fost transformat într-o manifestare pustie, unde creatorii adevăraţi devin simple anexe ale „vorbitorului de serviciu”.

Dincolo de faţada festivismului steril

V-o spun din capul locului, dragi şi statornici cititori: am decis să schimb „calimera”, depăşind condiţia comodă de simplu cronicar invitat să aplaude mecanic la prima impresie. Dincolo de vitrina poleită a unui eveniment cultural devenit, subit, de faţadă, realitatea din teren ne plesneşte peste ochi cu un adevăr crud: nostalgia personală confiscă memoria unui maestru, iar publicul lipseşte cu desăvârşire.

Şi la Sibiu, asistenţa „Dialogului etnocultural Sibiu - Vâlcea” a fost extrem de redusă (câţiva oficiali ai Muzeului ASTRA mai mult din obligaţie profesională)- o constantă dureroasă, repetată deja după evenimentele organizate anterior la Horezu, Bucureşti, Bujoreni şi Craiova. Centenarul „Dumitru Şchiopu”, un proiect de suflet conceput pentru a celebra identitatea noastră profundă, tinde să devină o manifestare de circuit închis. Ne strângem, ne vorbim, ne felicităm şi plecăm ca şi cum totul ar fi în regulă.

Iar eu, pensionar cu state vechi, care a plătit 400 de lei pentru a participa şi relata despre evenimentul de la Sibiu, nu pot trece cu vederea că prezenţa „alogenilor” - adică a publicului larg, a celor din afara cercului nostru strâmt, cărora ar trebui să li se adreseze Centenarul - este simbolică. Ba chiar, ea tinde vertiginos spre zero sau, mai precis, „nu să egzistă”. Aşa că, ce mai tura-vura, nu mai este loc de întors. Întrebarea este: Cine îşi asumă acest eşec de marketing cultural?

La fiecare eveniment organizat în cadrul Centenarului „Dumitru Şchiopu”, miezul manifestărilor ar fi trebuit să fie reprezentat de meşterii Eugen şi Violeta Pătru, recunoscuţi recent, în 2025, ca „Tezaure Umane Vii”. Nu s-a întâmplat însă aşa!

Diriguitorii evenimentelor au tratat atelierele meşteşugarilor ca pe nişte simple „anexe”. Spre trist exemplu, Violeta şi Eugen PĂTRU (ceramişti, „Tezaure Umane Vii”), Maria ZDÎRCEA (ţesătoare) şi Constantin ŢANEA (sculptor în lemn şi restaurator) au fost lăsaţi permanent, fără osebire, la urmă/după/ la final, cum s-ar zice, la „etc.”, înghesuiţi în spaţii adiacente. Meşteşugarii, pe bună dreptate, au motive de profundă supărare: în timp ce ei, depozitarii geniului popular, au fost marginalizaţi, „specialiştii vorbitori” au acaparat lumina reflectoarelor cu o aroganţă nedisimulată. Dar nici nu îndrăznesc să spună deschis ce gândesc/trăiesc, pentru a nu se pune rău cu unii dintre ex-oficiali ai domeniului care mai pot încă influenţa mersul lucrurilor!

Speranţa din fânar: „Tezaurul viu” rupe tăcerea

Eugen PĂTRU a fost mereu un „tăcut” desăvârşit. La evenimentele anterioare, tăcerea lui izbucnea scurt. Doar în „săgeţi” bine ţintite spre vorbelnici. Doar în răbufniri surde de protest. De data aceasta, maestrul olar a vorbit. A lăsat publicul mască. A scos la lumină detalii fascinante. O ucenicie întreagă, rămasă nevăzută de marele public.

Ne-a deschis porţile către secretele bine păzite ale smălţuirii, deprinsă de la meşterul Marin Ciungulescu din Oboga. A rememorat anii de trudă asiduă. Peste două decenii de muncă oarbă alături de socrul său, legendarul Dumitru Şchiopu. O viaţă aspră, consumată între alegerea dură a lutului şi mistuirea lui în eternitate. Totul sub dogoarea cuptorului atent supravegheat.

Dar, maestrul olar ne-a mai asigurat de ceva: la Vlădeşti, tradiţia nu moare! Tânărul Damian, fiul Violetei şi al lui Eugen PĂTRU, stăpâneşte deja meşteşugul. Îl stăpâneşte până la nuanţă. El nu va moşteni doar o casă simplă. Va moşteni un destin viu. Viitorul atelier prinde deja contur prin grija părinţilor. Se ridică mândru, chiar acolo, în fânarul gospodăriei.

În tot acest peisaj confuz, a răsunat şi vocea raţiunii tehnice. Prof. dr. Dorel-Mihai Constantinescu a vorbit cu talentul celui care oferă, întâi de toate, argumente. El este omul care a pus suflet şi pricepere în crearea Muzeului Virtual al Ceramicii de Vlădeşti.

Profesorul a privit spre fondul impresionant de literatură de specialitate al sibienilor. O colecţie uriaşă, dedicată artelor populare. Venind în sprijinul lor, el a propus conducerii Muzeului ASTRA o extindere curajoasă în social media: lansarea unei Biblioteci Virtuale. Şi-a oferit imediat întreaga expertiză. Gratis.

Răspunsul? Realitatea logistică ne dă o palmă digitală direct peste ochi. Profesorul Constantinescu a pus degetul pe rană. Avem nevoie urgentă de fonduri europene. Trebuie achiziţionat un server capabil pentru Biblioteca Judeţeană „Antim Ivireanu” Vâlcea.

Situaţia actuală este de-a dreptul ridicolă. Mândria olăritului de Vlădeşti, expusă cu fală în Muzeul Virtual, este găzduită în prezent pe un server din Statele Unite ale Americii! De ce? Pentru că acasă, în România, nu avem unde să ne salvăm valorile pe hard-disk.

„Piesa de rezistenţă” a exasperării generale rămâne însă prestaţia profesorului Gheorghe Deaconu. Iniţiator al Centenarului (fapt pentru care merită felicitări şi respect), sfidător, domnia sa abuzează sistematic de răbdarea auditoriului. Cu o autosuficienţă greu de egalat, profesorul îşi arogă dreptul de a vorbi mai mult decât toţi ceilalţi contributori la un loc, la fel de merituoşi fiecare în felul său.

Sacrificiul specialiştilor versus discursul fără sfârşit

În timp ce alţi specialişti redutabili - precum prof. univ. dr. Ioan St. LAZĂR, prof. Dumitru LAZĂR, prof. Elena STOICA şi alţii, pe care nu o să-i mai menţionez aici, acceptă tacit, uneori, e drept, bombănind eveniment după eveniment, cu o umilitoare şi de neacceptat „înţelegere”, să îşi mutileze propriile discursuri pentru a economisi timp, Măria Sa, domnul Deaconu, pur şi simplu nu se mai opreşte din „bătut câmpii”, cum bine zicea Domnia Sa, în zeflemea, la Sibiu

Umorul forţat şi revolta tacită a publicului

Nu pot trece cu vederea nici glumele răsuflate ale Incriminatului. Forţate, voit ingenue, dar total neinspirate. Expresii de tipul „am luat-o pe arătură” au umplut sala. Auditoriul de complezenţă, agresat până la limită, a reacţionat persiflant prin replici acide şi zâmbete ironice. Reacţii hazlii, dar perfect pertinente. Incriminatul le-a ignorat suveran. Asistenţa a fost pur şi simplu maltratată cu sadism. Am simţit-o pe pielea mea, ca parte din acea brumă de spectatori.

Efectul de bumerang: cum alungă nostalgia spectatorii

Un lucru este cert. Obiectivele declarate cu atâta emfază de Incriminat, dornic să rezolve absolut toate problemele culturii şi tradiţiei populare, nu se pot traduce prin amintiri personale kilometrice. Ele nu au nicio valoare pentru un public modern. Monologurile nesfârşite distrug totul. Incursiunile patetice într-un trecut îndepărtat şi nesemnificativ au un singur efect cert: alungă şi ultimii spectatori rămaşi în sală.

Domnule Deaconu priviţi-vă! De la buna intenţie la eşecul cultural total este o distanţă... infinitezimală! Sper să puteţi conştientiza asta cu un minim efort intelectual. Să nu ziceţi că nu v-am avertizat! Prăbuşirea se află la un milimetru distanţă. Dacă aveţi înţelepciunea necesară, veţi accepta un singur lucru: la evenimentele care vor urma în cadrul Centenarului Dumitru „Şchiopu” (era să scriu Schiopu!), puneţi, OBLIGATORIU, stavilă avalanşei de nostalgii personale! Opriţi depănările astea „fără număr” ale poveştilor tinereţii dvs.! Vă spun asta ca să rămân elegant în raport cu venerabila vârstă la care vă aflaţi!

Tiranul de la microfon: Marele naufragiu

Apoi, domnule Deaconu, înţelegeţi odată şi nu vă mai autoamăgiţi: nici măcar dumneavoastră NU sunteţi şi NU veţi fi, în veci vecilor, „Alfa şi Omega”! S-a terminat! Prin urmare, opriţi imediat dictatura microfonului! S-ar putea să vă folosească! Faceţi asta, domnule Deaconu, mai ales spre binele propriului dumneavoastră copil de suflet, Centenarul „Dumitru Şchiopu”, pe care îl sufocaţi! Acordaţi atenţia cuvenită tuturora celor care au şi ei ceva de spus!

Echilibrul dialogului: o reverenţă în faţa tuturor vocilor

Fiecare personalitate care urcă pe scenă sau contribuie la actul cultural, ca şi dvs., poartă în spate ani de muncă, expertiză şi o perspectivă unică ce merită valorificată. Într-un spaţiu dedicat elitei intelectuale şi tradiţiei, generozitatea timpului oferit fiecărui vorbitor este măsura directă a respectului reciproc.

Atunci când lăsăm spaţiu manifestării colective, îmbogăţim publicul cu nuanţe diverse şi idei proaspete. Valoarea unui eveniment nu stă în lungimea unui singur monolog, ci în armonia şi dinamica tuturor vocilor adunate la un loc. Respectul pentru auditoriu înseamnă, înainte de toate, echilibru, ascultare activă şi oferirea aceleiaşi scene luminoase fiecărui specialist dornic să îşi împartă cunoaşterea.

***

Post scriptum: Cât despre alte subiecte interesante, vă asigur, domnule Deaconu, mă voi strădui să nu fie laudative, cum neinspirat aţi bătut apropo-ul ăla complet fără noimă! Fiţi pe fază! Rămâneţi aproape, nici nu ştiţi ce pierdeţi! Dar, nu pe e-mail! Funcţionează şi... WhatsApp!