Pentru economia României şi pentru menţinerea ritmului de convergenţă la nivel european, calitatea cadrului instituţional are o importanţă fundamentală. În ultimele decenii, experienţa internaţională a arătat că diferenţele de dezvoltare dintre state sunt influenţate nu doar prin resurse naturale, poziţionare geografică sau alte avantaje materiale specifice, ci şi prin robusteţea instituţiilor publice, capacitatea acestora de a transmite încredere şi a asigura predictibilitate şi modul în care reuşesc să faciliteze gestionarea de către actorii economici a riscurilor, perioadelor de tensiune şi incertitudine.

Una dintre ideile centrale ce se regăsesc în lucrările laureatului Premiului Nobel pentru economie Daron Acemoglu - prezent recent la Bucureşti, în cadrul unei conferinţe dedicate viitorului economiei - este aceea că dezvoltarea sustenabilă a unei naţiuni depinde în mod esenţial de calitatea instituţiilor sale. Cu alte cuvinte, prosperitatea pe termen lung nu este doar rezultatul acumulării de capital sau al progresului tehnologic, ci şi al existenţei unor mecanisme instituţionale capabile să susţină stabilitatea, încrederea şi buna funcţionare a economiei.

În interiorul acestui ansamblu instituţional, sistemul bancar ocupă un loc aparte. El asigură circulaţia economiilor către investiţii, finanţarea economiei reale, transmiterea politicii monetare şi, nu în ultimul rând, funcţionarea mecanismelor de plată pe care se bazează activitatea economică de zi cu zi. Din acest motiv, robusteţea sistemului bancar este o condiţie esenţială pentru stabilitatea economică şi socială în ansamblu.

În acest context trebuie înţeleasă şi importanţa pe care a dobândit-o, în ultimele două decenii, cadrul de rezoluţie bancară. În arhitectura europeană de stabilitate financiară, acesta reprezintă astăzi o componentă indispensabilă a ansamblului de instrumente aflate la dispoziţia autorităţilor responsabile de funcţionarea robustă a sistemului financiar.

Pentru a înţelege însă pe deplin relevanţa acestor evoluţii, este important să ne amintim contextul din care ele au apărut.

Marea criză financiară din 2008-2009 — care a afectat deopotrivă economii avansate, emergente şi în curs de dezvoltare — a avut un impact atât de amplu şi de profund încât a determinat schimbări majore de paradigmă în ceea ce priveşte modul în care este înţeleasă şi protejată robusteţea sistemului financiar.

• Anterior acesteia, se considera că stabilitatea preţurilor de consum, adică o inflaţie redusă, aduce implicit şi o stabilitate a preţului activelor financiare, care asigură, ca o consecinţă directă, stabilitatea sistemului financiar în ansamblu. Totodată, conceptele de recesiune şi criză financiară se foloseau într-o oarecare echivalenţă.

• Efectele crizei financiare din 2008-2009 au evidenţiat însă că o criză în sistemul financiar poate apare fără să existe o recesiune în prealabil, şi, foarte important, inclusiv într-o perioadă în care inflaţia se află la un nivel redus. De asemenea, a devenit evident că, pe ansamblul economiei, costul asociat crizelor financiare este mult mai ridicat decât cel al recesiunilor.

Această nouă viziune despre echilibrul macroeconomic, în care stabilitatea sectorului financiar este o componentă endogenă, a atras de la sine şi modificări fără precedent cu privire la arhitectura sistemului prudenţial.

Practic, criza financiară a condus la apariţia a două noi componente în cadrul sistemului prudenţial: politica macroprudenţială şi rezoluţia bancară.

Până la criza financiară, se considera faptul că supravegherea atentă la nivel microprudenţial reprezintă, într-o exprimare adesea utilizată în matematică, o condiţie necesară şi suficientă pentru stabilitatea sectorului financiar. Realitatea acestei crize ne-a arătat însă că, aşa cum spune o veche vorbă românească: poţi vedea copacii, însă e posibil să scapi din vedere pădurea – adică riscurile şi vulnerabilităţile care se acumulează în ansamblul sistemului. Răspunsul a fost dezvoltarea şi operaţionalizarea conceptul de risc sistemic, pentru a caracteriza şi adresa genul de probleme care apar într-o anumită zonă a sistemului financiar sau a economiei, şi care apoi se extind şi se pot chiar generaliza.

Iar pentru că în timpul crizei numeroase instituţii financiare europene şi americane au fost sprijinite prin utilizarea resurselor publice, cu efecte semnificative asupra poziţiilor fiscale şi asupra nivelului datoriei publice din statele implicate, noua paradigmă post-criză a urmărit dezvoltarea unor mecanisme care să permită gestionarea dificultăţilor unor instituţii de importanţă sistemică fără transferarea costurilor către contribuabili.

În acest context, cadrul de rezoluţie bancară a devenit un element esenţial al arhitecturii moderne de stabilitate financiară, inclusiv prin rolul său în diminuarea hazardului moral. Prin consolidarea principiului potrivit căruia acţionarii şi creditorii trebuie să suporte cu prioritate pierderile asociate activităţii bancare, acesta contribuie la întărirea disciplinei de piaţă şi la reducerea anticipaţiilor privind existenţa unui sprijin public automat în situaţii de dificultate.

În acest sens, rezoluţia bancară nu este doar un mecanism de intervenţie în situaţii de criză, ci şi un element structural al cadrului prudenţial modern, orientat către creşterea rezilienţei şi menţinerea încrederii în sistemul financiar.

În Europa, cadrul de rezoluţie este un pilon important în arhitectura Uniunii Bancare şi contribuie din această perspectivă la efortul de integrare financiară europeană.

Principiile prudenţiale elaborate la nivel european – fie că ne referim la standardele Autorităţii Bancare Europene (ABE) sau la ghidurile Comitetului de la Basel – recunosc explicit că autoritatea de rezoluţie şi cea de supraveghere microprudenţială îndeplinesc funcţii complementare, cu un obiectiv comun: menţinerea stabilităţii instituţiilor individuale şi, prin aceasta, a sistemului financiar în ansamblul său. Cele două autorităţi împărtăşesc seturi de informaţii relevante, intervin în stadii succesive ale ciclului de viaţă al unei instituţii şi trebuie să comunice constant pentru a asigura că nu există goluri de informaţie sau incoerenţe de evaluare care să amplifice vulnerabilităţile.

Complexitatea cadrului prudenţial contemporan derivă, în bună măsură, din necesitatea de a gestiona simultan trei tipuri de obiective:
• soliditatea individuală a instituţiilor,
• stabilitatea sistemului în ansamblul său
• şi capacitatea de gestionare ordonată a eşecului (rezoluţie).

Deşi conceptual distincte, aceste trei dimensiuni sunt profund interconectate în practică.

Cerinţele de capital şi de lichiditate impuse din perspectiva supravegherii microprudenţiale şi a cadrului de rezoluţie îndeplinesc un dublu rol:
• Pe de o parte, ele reduc probabilitatea de materializare a unui scenariu de rezoluţie, consolidând rezistenţa instituţiilor la şocuri.
• Pe de altă parte, ele construiesc, în timp, capacitatea de absorbţie a pierderilor necesară pentru ca o rezoluţie, dacă devine inevitabilă, să poată fi realizată fără recurs la resurse publice şi fără perturbări sistemice majore.

Perspectiva macroprudenţială adaugă o dimensiune suplimentară: amplificarea ciclică a riscurilor, interconectările sistemice şi efectele de contagiune nu pot fi adresate adecvat de evaluările individuale, instituţie cu instituţie. De aceea, instrumentele macroprudenţiale – amortizorul anticiclic de capital, limitele privind concentrarea expunerilor, cerinţele suplimentare pentru instituţiile de importanţă sistemică globală sau locală – contribuie la reducerea probabilităţii unor crize sistemice care ar putea pune simultan sub presiune mai multe instituţii.

În context naţional, colaborarea în cadrul Băncii Naţionale a României dintre structurile implicate în activităţi cele trei tipuri de activităţi menţionate anterior respectă principiile instituite în aceasta privinţă la nivel european, fiind guvernată de cadrul legislativ transpus din BRRD (Bank Recovery and Resolution Directive)şi de protocoalele operaţionale care traduc în practică obligaţiile de cooperare şi schimb de informaţii.

Această colaborare nu este un element formal sau de conformitate procedurală, ci o condiţie funcţională a eficacităţii tuturor acestor funcţii.

Faptul că Banca Naţională a României exercită, în virtutea cadrului legal naţional şi european, toate aceste funcţii – supraveghere microprudenţială, politică macroprudenţială şi autoritate de rezoluţie – creează premisele pentru o abordare integrată şi coerentă, capabilă să gestioneze adecvat interacţiunea dintre obiectivele specifice fiecărei funcţii.
De exemplu, la reuniunile Comitetului Naţional de Supraveghere Macroprudenţială iau parte toate cele trei direcţii de resort din BNR cu atribuţii asupra cadrului prudenţial de menţinere a robusteţii sistemului financiar.

Această concentrare instituţională impune, totodată, o disciplină internă riguroasă: funcţiile trebuie să rămână operaţional distincte, cu informaţii, procese decizionale şi structuri de răspundere clar delimitate, pentru a evita potenţialele conflicte de obiective.

Aş vrea să reamintesc aici un element extrem de important: ulterior crizei financiare globale din 2008-2009 România a fost printre puţinele state din Uniunea Europeană ce nu a recurs la bani publici pentru salvarea instituţiilor de credit. Această performanţă a mai fost realizată doar alte 5 state.

Din punctul meu de vedere, în România, activităţile din zona rezoluţiei bancare au o importanţă strategică pentru pregătirea aderării la Uniunea Bancară şi convergenţa spre zona euro.

Deşi în prezent România nu este membră a Uniunii Bancare, funcţia de rezoluţie bancară a Băncii Naţionale a României nu poate fi considerată o activitate izolată de dimensiunea europeană. Dimpotrivă, ea trebuie înţeleasă şi exercitată în strânsă legătură cu obiectivul strategic pe termen lung al aderării României la zona euro şi, ca pas premergător necesar, al participării la Uniunea Bancară.

Adoptarea monedei unice presupune, în stadiul actual al arhitecturii europene, şi aderarea la Uniunea Bancară. Aceasta înseamnă că gradul de pregătire al autorităţilor naţionale – ca şi cel al instituţiilor de credit – pentru funcţionarea în cadrul Uniunii Bancare devine un criteriu implicit şi de substanţă al convergenţei spre zona euro.

Din această perspectivă, consolidarea continuă a capacităţii de rezoluţie a Băncii Naţionale a României capătă o semnificaţie care depăşeşte gestionarea riscurilor în orizontul imediat. Elaborarea şi actualizarea planurilor de rezoluţie pentru instituţiile de credit cu activitate în România, evaluarea posibilităţii de soluţionare, respectiv a credibilităţii şi fezabilităţii măsurilor incluse în planurile de rezoluţie , calibrarea cerinţelor MREL şi construirea expertizei instituţionale necesare pentru a opera în cadrul mecanismelor europene reprezintă, într-adevăr, instrumente de prevenire a crizelor, dar şi investiţii în capacitatea instituţională necesară pentru integrarea deplină în arhitectura financiară europeană.

În egală măsură, participarea activă a BNR în colegiile de rezoluţie şi în structurile de cooperare europeană, relaţia de lucru permanentă cu Single Resolution Board - Comitetul Unic de Rezoluţie în contextul deciziilor comune pentru grupurile bancare cu prezenţă în România, precum şi utilizarea ca bune practici a standardelor şi metodologiilor SRB (Single Resolution Board) contribuie la consolidarea noastră instituţională în raport cu cadrul Uniunii Bancare. Aceasta presupune eforturi constante de aliniere a practicilor, investiţii în capacitate analitică şi în resurse umane, şi o viziune instituţională clară cu privire la direcţia de convergenţă. Aşa cum ştim şi discutăm adesea între noi, obiectivul strategic al aderării la zona euro presupune nu doar îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală, de care suntem din păcate încă departe, ci şi să construim între timp infrastructuri de supraveghere şi gestionare a riscurilor financiare care să fie pe deplin compatibile şi credibile în cadrul Uniunii Bancare. Funcţia de rezoluţie este parte integrantă a acestei infrastructuri.

Banca Naţională a României, prin Direcţia de Rezoluţie Bancară, a continuat atât demersurile de planificare a rezoluţiei şi eforturile de operaţionalizare, cât şi consolidarea relaţiilor de colaborare cu autorităţile de rezoluţie din alte State Membre, precum şi cu instituţiile şi forurile europene cu atribuţii în domeniu, în vederea asigurării unei implementări unitare şi armonizate a cadrului de reglementare.

În plus, anul curent marchează debutul unei noi etape a acestui parcurs - cea a validării prin testare a capacităţilor instituţionale consolidate în perioada anterioară. Această nouă perspectivă reprezintă o evoluţie normală şi cristalizează un obiectiv întemeiat al autorităţilor de rezoluţie europene, acela de a se asigura că băncile pot fi soluţionabile nu doar teoretic, ci şi în practică.

În acest scop, în România, la fel ca în celelalte state membre UE, au fost elaborate programe multianuale de testare pentru acele bănci pentru care strategia de soluţionare identificată în plan este rezoluţia, un demers menit să asigure o abordare coerentă, graduală şi riguroasă a procesului de verificare a capacităţilor de soluţionare dezvoltate până în prezent.

Una din dimensiunile esenţiale ale rezoluţiei bancare o reprezintă finanţarea, unde prima linie de apărare o constituie resursele pentru absorbţia pierderilor şi recapitalizare, sau aşa cum este cunoscut - MREL (Minimum Requirement for Own Funds and Eligible Liabilities).

Asigurarea şi menţinerea de către instituţiile de credit a unui nivel corespunzător al acestor resurse constituie obiective centrale ale autorităţii de rezoluţie. Sectorul bancar din România a ajuns într-o etapă de maturitate şi în ceea ce priveşte emiterea şi gestionarea resurselor MREL. De asemenea, în această perioadă s-a intensificat şi activitatea de solicitare de permisiuni pentru reducerea sau înlocuirea instrumentelor eligibile (aşa numitul regim al permisiunilor).

În cadrul mecanismului de finanţare a rezoluţiei, resursele MREL sunt completate de Fondul de Rezoluţie Bancară, care are scopul de a asigura un nivel suplimentar de susţinere financiară acolo unde resursele instituţiei de credit s-ar dovedi insuficiente într-un caz de rezoluţie (desigur, în limitele trasate de cadrul legal). Resursele Fondului de Rezoluţie din România au atins nivelul ţintă de cel puţin 1% din depozitele acoperite la nivel de sector bancar, motiv pentru care băncile au fost deja informate că, în anul curent, BNR nu va colecta contribuţii la Fondul de Rezoluţie.

Autoritatea de rezoluţie şi autoritatea de supraveghere deşi, conform prevederilor legale, sunt independente operaţional, nu acţionează în izolare una faţă de cealaltă.

Structurile care îndeplinesc funcţiile de rezoluţie şi de supraveghere în BNR se consultă permanent în activitatea lor, în linie cu mandatele specifice, pe subiecte care includ: planificarea rezoluţiei pentru instituţiile de credit din aria de responsabilitate a BNR, determinarea cerinţelor MREL şi, mai nou, pentru acordarea de permisiuni către instituţiile de credit pentru reducerea sau înlocuirea datoriilor eligibile.

Un element important al cooperării dintre structurile de supraveghere şi de rezoluţie l-a constituit participarea la exerciţiul de simulare a unei acţiuni de rezoluţie organizat recent de Financial Stability Institute, la care au participat Banca Centrală Europeană SSM (Single Supervisory Mechanism), Comisia Europeană, Single Resolution Board, Banca Naţională a Austriei, Financial Market Authority din Austria, Banca Naţională a Ungariei şi Autorităţile din Bosnia Herţegovina. Exerciţiul a vizat soluţionarea unei instituţii de credit fictive dintr-un Stat Membru al Uniunii Bancare cu subsidiare semnificative în două State Membre non-Banking Union şi într-o ţară din afara Uniunii Europene.

Pentru România, din fericire, succesul în domeniul rezoluţiei bancare nu se contabilizează în numărul de crize gestionate prin mecanismul rezoluţiei, ci mai ales în cele care nu au avut loc. Acest tip de succes - greu perceptibil prin natura sa, dar cu atât mai valoros — este rezultatul unui efort comun şi al unei responsabilităţi împărtăşite între instituţiile sectorului bancar şi autorităţile cu rol de reglementare, supraveghere, rezoluţie, sau macroprudenţial.

Într-un mediu economic şi financiar caracterizat de transformări rapide şi de incertitudini persistente, consolidarea continuă a capacităţii de prevenţie, intervenţie şi coordonare instituţională rămâne esenţială pentru menţinerea încrederii în sistemul financiar şi pentru întărirea rezilienţei acestuia pe termen lung.