La ceas de aniversare, tindem de cele mai multe ori să numărăm volumele şi premiile unui scriitor. Însă, dincolo de rafturile de bibliotecă şi de paginile de revistă, se află omul Ioan Barbu - o prezenţă care a marcat viaţa cetăţii nu doar prin ceea ce a scris, ci, mai ales, prin ceea ce este.

Echilibru într-o lume a zgomotului

Cine îl cunoaşte pe Ioan Barbu ştie că prima trăsătură care te cucereşte este echilibrul său interior. Într-o lume marcată de grabă şi vacarm, domnia sa a ales să rămână un om al aşezării. Cu un zâmbet îngăduitor şi o privire care citeşte dincolo de cuvinte, emană acea nobleţe calmă a celor care au înţeles că viaţa merită trăită cu măsură şi bun-gust. Face parte din categoria rară a oamenilor care ştiu să asculte, oferind mereu un sfat bun fără a epuiza interlocutorul cu greutatea propriei importanţe.

Spiritul „Orizont”-ului şi omul care nu ne-a tăiat nicio virgulă

Pentru mine, Ioan Barbu este mult mai mult decât un fost coleg; este „ancora” care mi-a oferit stabilitate într-o carieră dedicată cuvântului. Îmi amintesc şi acum un episod care îi defineşte întreaga statură morală.

În anul 1988, pe când eram cel mai tânăr membru al redacţiei „Orizont”, am fost trimis în documentare pe Şantierul Canalului Bucureşti-Dunăre. M-am întors cu un reportaj tinerii brigadieri vâlceni aflaţi pe şantier şi cu fotografii surprinse cu un aparat Smena, pregătite pentru o pagină întreagă.

Într-o epocă a cenzurii stricte, Ioan Barbu a făcut un gest de o nobleţe rară: nu mi-a modificat nici măcar o virgulă în reportaj. Mai mult, a ales să nu adauge celebrul „chapeau” prin care trebuia omagiat rolul conducător al partidului. A lăsat textul să respire liber, protejându-mi semnătura într-un act de curaj tăcut. Iar acest lucru îl făcea pentru... redactorul principal al „Vieţii de partid”!

Puntea peste timp: De la „Orizont” la „Finanţe Publice”

Deşi în 1989 drumurile noastre s-au despărţit dramatic - eu rămânând dedicat spiritului „Orizont”-ului în ciuda altor oferte, legătura noastră a supravieţuit prin respect uman şi profesional. Devenit purtător de cuvânt al Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Vâlcea, Ioan Barbu mi-a propus o colaborare ce avea să scrie istorie în presa locală.

Astfel, timp de 14 ani, fără întrerupere, în fiecare zi de marţi, în „Curierul de Vâlcea” a apărut „Pagina Finanţe Publice”. A fost cea mai longevivă rubrică post-decembristă din presa vâlceană, un spaţiu în care eu şi colegii mei finanţişti am scris, adunat, mai mult decât sute de angajaţi ai ziarului la un loc. Această constanţă mi-a adus titlul de Membru de onoare al redacţiei „Curierului de Vâlcea”, dar, mai important, mi-a reconfirmat rigoarea şi loialitatea omului Ioan Barbu.

„Economia sufletului” la ceas de senectute

Esenţa omului Ioan Barbu se scrie între rânduri: el nu judecă, ci luminează calea; nu impune voinţe, ci strecoară sugestii fine, ca nişte seminţe de gând. Este un maestru al detaliului care dă sens vieţii. În „economia sufletului” meu, un telefon la timp, căldura unei strângeri de mână sau liniştea unei cafele băute împreună, cântăresc mai greu decât rafturile întregi de bibliotecă. Sunt acele momente de graţie care transformă destinul oraşului într-o poveste trăită în doi.

Mă bucur nespus că astăzi, la senectute, am reuşit să adun laolaltă nu doar spiritul „Orizont”-ului, ci şi pe acei colegi care încă mai vieţuiesc, regăsindu-ne cu toţii sub privirea sa blajină. Ioan Barbu rămâne dovada vie că poţi parcurge decenii de viaţă publică păstrându-ţi mâinile curate şi sufletul deschis.

Un reper de omenie într-un timp al metamorfozelor

Ioan Barbu este dovada vie că poţi parcurge decenii de viaţă publică păstrându-ţi mâinile curate şi sufletul deschis. Astăzi, îi sărbătorim tăria de a rămâne el însuşi într-o epocă a schimbărilor bruşte.

La mulţi ani, Domnule Ioan Barbu! Să rămâneţi acelaşi reper de omenie, eleganţă şi bunătate pentru noi toţi!