În primul an al mileniului al doilea în mai, a 16-a zi, se stingea din viaţa pământească unicul şi extraordinarul Gheorghe „Goange” Marinescu. A părăsit scena Thaliei, căreia i-a dedicat întreaga sa viaţă, fiind înmormântat de ziua lui, 18 mai. Destinul a ales ca plecarea lui din lumea noastră trecătoare să fie chiar shakespeariană. (Shakespeare a murit în ziua în care s-a născut).
Am avut şansa extraordinară de a-l întâlni pe Goange Marinescu în anii săi mai tineri, perioadă de căutări febrile pentru a crea o identitate proprie Teatrului Popular Râmnicu Vâlcea al cărui director era. Am devenit repede prieteni apropiaţi, lucrând şi eu o perioadă în domeniul culturii. Am rămas prieteni şi în anii deplinei sale maturităţi artistice, aşa că scriu cu strângere de inimă şi despre prietenul Goange - omul care s-a risipit în idealuri, prietenie şi în speranţă. Speranţă de mai mult, de mai bine, de şi mai frumos!
Chemarea scenei şi anii de căutări febrile
Râmnicu Vâlcea, primăvara anului 1947. Oraşul primea pe lume, la 18 mai, pe cel ce avea să devină arhitectul spiritual al Thaliei locale: Gheorghe „Goange” Marinescu. Încă din tinereţe, dominat de o nelinişte creatoare, Goange a pornit în căutarea unei identităţi artistice proprii pentru Teatrul Popular. A fost o perioadă de efervescenţă dedicată tineretului şi culturii, o muncă de pionierat menită să trezească conştiinţe.
Formarea sa la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti (1966-1970), sub bagheta maeştrilor David Esrig şi Mircea Mureşan, i-a şlefuit rigoarea regizorală.
Pasiunea sa devorantă pentru cuvânt şi estetică l-a purtat apoi spre Facultatea de Limba Franceză din Craiova. Ulterior, în 1982, un stagiu de specializare în Franţa a dat naştere eseului „Corpul uman în spaţiul şi timpul teatral”. Aceasta a fost o lucrare vizionară despre expresivitatea scenică şi geometria sacră a mişcării.
Arcul de triumf: De la Teatrul Popular la Sfinţirea „Anton Pann”
Între 1976 şi 1989, sub conducerea sa, Teatrul Popular din Râmnicu Vâlcea a încetat să mai fie o simplă scenă de provincie. Acesta a devenit o adevărată mişcare teatrală coerentă. După un periplu post-revoluţionar ca regizor la Teatrul de Stat din Sibiu, destinul l-a rechemat acasă în 1992. La îndemnul dramaturgului Doru Moţoc, Goange Marinescu revine pentru a prelua frâiele nou-înfiinţatului Teatru „Anton Pann”. Până în 1997, el a transformat această instituţie dintr-o promisiune într-un reper incontestabil pe harta teatrală a ţării.
„Nebunia Frumoasă” şi Seara magică a Decameronului
Goange Marinescu a avut geniul punţilor culturale şi curajul marilor întâlniri. Prin felul lui de a fi, prin curajul său artistic demenţial, a adus pe scena improvizată din incinta Casei de Cultură a Sindicatelor nume uriaşe precum: Silviu Purcărete, Dan Micu, Alexandru Dabija, Mircea Cornişteanu, Horaţiu Mihaiu sau Cristian Ioan. Această „nebunie frumoasă” a transformat instituţia într-un laborator viu, aplaudat de critică şi iubit de public.
Strategia sa curajoasă a dat naştere spectacolului legendar „Decameron 645” (1993) şi a propulsat trupa în proiectul de anvergură mondială „Danaidele”. Printr-un management de geniu, Goange Marinescu a demonstrat că arta de calibru internaţional nu se măsoară în logistica palatelor culturale, ci în anvergura vizionarilor care o coordonează, propulsând comunitatea artistică vâlceană în elita teatrală internaţională.
Cortina de argint: O moştenire încrustată în memoria scenelor
Palmaresul său regizoral rămâne o mărturisire de credinţă, întinsă pe scenele din Sibiu, Piteşti sau Satu Mare. De la satira din „Concurs de frumuseţe” de Tudor Popescu şi sensibilitatea din „Revelion la Baia de aburi” de Eldar Reazanov, până la profunzimile din „Oglinda” după Michel de Ghelderode, „Cum se cuceresc femeile” de Woody Allen, „În larg” şi „Emigranţii” de Sławomir Mrożek sau „Zoo Story” de Edward Albee, Goange a vibrat la unison cu marii dramaturgi. Ultimele sale acorduri artistice au atins sublimul prin „Stele pe cerul dimineţii” de Aleksandr Galin, „Unchiul Vanea” de A.P. Cehov.
Îndepărtarea dureroasă de propria ctitorie
Ultimii ani din viaţa lui Goange Marinescu au fost marcaţi de o ruptură profundă şi dureroasă de propria sa ctitorie. Surse din mediul teatral evocă o îndepărtare treptată, generată de nemulţumiri nespuse oficial, dar puternic intuite în comunitate.
Exilul la Sibiu şi testamentul estetic de pe scena germană
Izolat de mişcarea teatrală din Vâlcea, Goange Marinescu şi-a găsit adăpostul profesional şi creativ la Sibiu. Acolo, pe scena secţiei germane a Teatrului Naţional „Radu Stanca”, regizorul a montat ultimul său spectacol, tulburătorul „Intrigă şi iubire” de Friedrich Schiller, o producţie de adio realizată sub semnul rigoarei artistice, ca un testament estetic lăsat nouă, spectatorilor.
Nemurirea în bronz în incinta Teatrului „Anton Pann”
Astăzi, în incinta clădirii ultramoderne a Teatrului „Anton Pann”, o statuie de bronz îl înfăţişează privind senin spre împlinirea idealului său.
Omagiul din toamnă: Sala Mare primeşte numele ctitorului
Din toamnă, conform surselor noastre teatrale, Sala Mare a teatrului va purta oficial numele său. Este un omagiu profund pentru cel care a fost, rămâne şi va fi ctitorul spiritual al acestui lăcaş de cultură, un om cu suflet curat de copil şi o dragoste eternă pentru scenă.
Moştenirea excelenţei şi preţul geniului vizionar
Goange Marinescu a lăsat în urmă o moştenire clară: un standard de excelenţă care a obligat managerii succesori să cultive în continuare colaborările cu marii regizori ai ţării. Povestea lui rămâne în jurnalismul cultural un studiu de caz despre preţul geniului şi destinul unui ctitor devorat de propria viziune.
