Horezu nu se rezumă la a fi o simplă coordonată pe harta lumii; este sanctuarul în care lutul capătă grai. Vineri, 6 martie 2026, „Capitala ceramicii româneşti” a vibrat sub semnul unei moşteniri ce refuză să devină arhivă, pulsând de viaţă în mâinile olarilor. Într-o lume a efemerului, aici pământul este modelat să dăinuie, transformând gestul străvechi într-un ecou continuu al identităţii noastre. Fiecare vas plăsmuit în această zi nu este doar obiect, ci o pagină de istorie vie, scrisă cu apă, foc şi pasiune nesfârşită.

Spiritul Vlădeştilor: de la tezaur istoric la continuitate vie

Vernisajul expoziţiei dedicate olarilor din Vlădeşti a transformat generosul hol al Casei de Cultură „Constantin Brâncoveanu” din urbea din Oltenia de sub munte într-un spaţiu al dialogului între generaţii. Sub titlul generos al prezenţei vlădeştene la istoricul târg „Cocoşul de Hurez”, evenimentul a scos la lumină piese de o valoare inestimabilă, curatoriate din tezaurul ediţiilor trecute. Nu a fost doar o expunere de piese de muzeu, ci o demonstraţie de forţă a spiritului olarilor vâlceni, în care utilitarul devine artă pură prin graţia degetelor murdare de lut.

Centrul de greutate al simezelor l-a constituit, inevitabil, şi vestita creaţie ceramică a lui Dumitru Şchiopu. La împlinirea a o sută de ani de la naşterea sa, creaţiile sale par să respire un timp suspendat. Alături de el, „armata de lut” a Vlădeştilor a fost reprezentată de semnăturile ceramice inconfundabile ale lui Gheorghe Ciurea şi Constantin Arniceru.

Privitorul a putut parcurge vizual evoluţia unei şcoli de ceramică unice, în care sobrietatea formelor şi-a dat întâlnire cu armonia cromatică.

Continuitatea, acest fir roşu al supravieţuirii noastre culturale, a fost marcată prin expunerea lucrărilor semnate de Violeta şi Eugen Pătru, cei care, statornic, duc mai departe, cu sfinţenie şi prospeţime, ştafeta meşteşugului la Vlădeşti.

Expoziţia, care va fi deschisă toată luna lui mărţişor, arhivă sentimentală a Târgului „Cocoşul de Hurez”, demonstrează că evenimentul nu este doar o piaţă de desfacere, ci un filtru valoric necesar. Piesele selectate din colecţia de artă contemporană a Horezului ne-a reamintit un fapt de necontestat: ceramica de Vlădeşti, cu smalţul său specific şi motivele ancestrale a fost şi continuă să fie un pilon de neclintit al identităţii noastre. Într-o lume a efemerului, vineri, la Horezu, lutul prelucrat cu suflet şi multă trudă a dovedit încă o dată că are memorie. Şi, mai presus de toate, că frământat de mâini potrivite, el poate deveni nemuritor. Lutul care a învins timpul: Povestea ceramicii de Vlădeşti, de la roată în vitrină.

Lumina din matcă: Gheorghe Deaconu şi drumul spre casă

Există oameni-busolă. Prof. dr. Gheorghe Deaconu a indicat permanent Nordul nostru cultural, amintindu-ne că, înainte de a fi cetăţeni ai lumii, suntem fiii unei memorii care refuză să apună.

Gheorghe Deaconu, adevăratul „motor” al proiectului Centenar Dumitru Şchiopu, a deschis vernisajul nu cu un discurs, ci cu o profesiune de credinţă. Mentor al culturii vâlcene, acesta a subliniat că o naţiune fără memorie este condamnată la un viitor incert.

Etnologul, cu meticulozitatea-i proverbială, ne-a reamintit cu mult patos, entuziast chiar, că prima ediţie a „Cocoşului de Hurez” a avut loc în 1971, ca parte a festivalului „Cântecele Oltului” desfăşurat în Ostrovul Călimăneştilor.

Evocând înfiinţarea Asociaţiei creatorilor de artă populară la doi ani după lansarea „Cocoşului de Hurez”, în anul 1973, Deaconu a readus în lumină, cu slove bine alese, minuţios şlefuite, figura legendară a olarului Dumitru Şchiopu, cel a cărui moştenire a călătorit de la Călimăneşti-Ostrov până în inima Horezului, odată cu mutarea aici a evenimentului cultural, în 1975.

Vestea reeditării albumului monografic „Ceramica de Vlădeşti (la) un veac de la naşterea meşterului olar Dumitru Schiopu” a vibrat în rândul audienţei ca o reverberaţie a lutului modelat cu dragoste, fiind primită cu o bucurie profundă şi un respect tăcut.

Reeditarea însă depăşeşte simpla republicare; este un act de restituire culturală şi un omagiu adus memoriei colective, oferind totodată ocazia de a corecta imperfecţiunile tehnice ale ediţiei precedente.

Într-o lume a efemerului, recuperarea moştenirii lăsate de patriarhul olăritului din Vlădeşti devine un gest imperativ de acurateţe istorică, menit să aşeze sub lumina prezentului rigoarea, harul şi spiritul unui artist care a transformat pământul în poezie eternă.

Memoria degetelor care au îmblânzit pământul nu se stinge odată cu ultimele ecouri ale vernisajului local. Expoziţia itinerantă dedicată meşteşugarului-maestru se pregăteşte să devină un pelerinaj cultural, o poveste despre continuitate ce va purta amprenta inconfundabilă a ceramicii de Vlădeşti spre marile simeze ale etnografiei româneşti. Nu este doar o simplă mutare de exponate, ci un exod al spiritului locului, o transhumanţă a frumosului încremenit în arsură de cuptor.
Prima oprire va fi sub arcadele Muzeului Naţional al Ţăranului Român din Bucureşti, unde „ceramica de Vlădeşti” va dialoga cu rigoarea capitalei. Aici, moştenirea maestrului va sta mărturie pentru un neam care a ştiut să transforme utilitarul în poezie vizuală, oferind publicului urban o fereastră deschisă spre liniştea atelierelor de pe malul râului Olăneşti. Lutul va respira din nou, de data aceasta sub privirile curioase ale celor care caută rădăcinile într-o lume a efemerului.

Drumul continuă spre inima Transilvaniei, la Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale „ASTRA” din Sibiu, unde creaţiile din Vlădeşti se vor contopi cu peisajul atemporal al satului universal. În acest spaţiu al dialogului intercultural, ceramica vâlceană îşi va revendica locul în panteonul excelenţei meşteşugăreşti, demonstrând că arta nu cunoaşte graniţe regionale atunci când este plămădită cu har. Fiecare vas expus va povesti vizitatorilor despre răbdarea pământului şi despre demnitatea mâinilor care nu au lăsat roata să se oprească.

În final, itinerariul revine spre miazăzi, poposind la Muzeul Etnografic al Olteniei din Craiova. Este o întoarcere acasă, sub cerul aceleiaşi provincii, aceluiaşi spirit tutelar, dar într-un context de o solemnitate aparte. Sub lumina Băniei, expoziţia va pecetlui destinul unei moşteniri vii: amprenta lutului de Vlădeşti nu este doar o urmă în materie, ci o ştampilă pe sufletul culturii noastre, o dovadă că maestrul meşteşugar trăieşte prin fiecare formă care refuză să fie uitată.

Horezu pulsează într-un ritm al transformării, pregătind cu minuţiozitate marea revenire a Casei de Cultură „Constantin Brâncoveanu”, a cărei cortină este programată să se ridice, din nou, simbolic, în cursul anului 2027. Acest moment de referinţă va marca şi mult aşteptata redeschidere a Galeriei de artă contemporană, rezultatul unui proiect cultural din anii 70, astăzi nun valoros patrimoniu etnocultural al Vâlcii şi al ţării.

Deşi instituţia găzduieşte temporar sediul Primăriei, această configuraţie este asumată strict ca un compromis logistic necesar, fără a afecta în vreun fel substanţa spirituală sau identitatea culturală a locului. Chiar şi printre dosare şi proceduri administrative, spiritul inconfundabil al oraşului rămâne intact, demonstrând că valorile imateriale nu pot fi rătăcite de contextul birocratic.

„Capitala ceramicii româneşti” îşi reafirmă cu vigoare drepturile, consolidându-şi statutul de reper turistic major prin proiecte de anvergură, precum Centrul Cultural Olari, vizitat de participanţii la vernisaj, care a devenit deja o certitudine a modernizării. Acest centru reprezintă etalonul unde tradiţia oltenească milenară întâlneşte viziunile viitorului, oferind un model de regenerare prin cultură.

Deşi presat de agenda administrativă a unui oraş cu dublă recunoaştere UNESCO, primarul Nicolae Sărdărescu a ales să fie prezent printre oameni, demonstrând că politica poate fi, în primul rând, despre preţuire.

Dincolo de cuvintele frumoase, edilul a vorbit despre soluţii concrete: sprijin financiar de 1.000 lei pentru participarea olarilor la evenimente şi gratuitate la standurile „Cocoşului de Hurez”.

Mai mult, Sărdărescu a lansat o propunere legislativă cu greutate morală: o indemnizaţie pentru olarii seniori care, după o viaţă la roată, nu mai pot lucra. Este un mesaj de demnitate pentru cei care au modelat identitatea locului, asigurându-le o bătrâneţe decentă în schimbul frumuseţii pe care au dăruit-o lumii.

Primarul Sărdărescu a rostit sentinţa cea mai dătătoare de încredere: la Horezu, olăritul nu va muri. Atâta timp cât copiii oraşului învaţă de mici să „îmblânzească” lutul la roata olarului, continuitatea nu este doar o dorinţă, ci o certitudine palpabilă.

Într-un gest de o aleasă ţinută culturală, Primăria Oraşului Horezu a oferit participanţilor nu doar un obiect de raft, ci o veritabilă fereastră deschisă spre veacul de aur brâncovenesc: volumul ,,Documente de la Constantin Brâncoveanu privitoare la Mânăstirea Horezu şi la unele localităţi din judeţul Vâlcea (1691-1714)”. Sub pana riguroasă a dr. Laurenţiu Ştefan Szemkovics, cercetător de pe malurile Dunării brăilene, istoria se reîntoarce acasă sub formă de hrisov şi mărturie.

În amintirile consilierului local, Cătălin Mamotă, secretarul Comitetului de organizare a Centenarului Dumitru Şchiopu, Vlădeştii de altădată se recompun din cioburi de dor şi rânduială străveche. Una dintre cele mai calde imagini pe care acesta le poartă în suflet este cea a bunicii sale, o siluetă dăltuită de muncă, transformată într-un veritabil totem al devotamentului. Porneau spre câmp sub arşiţa dimineţii, într-un echilibru aproape ritualic: bunica purta pe creştet baniţa de lemn în care el, copilul cuminte de odinioară, stătea ca într-un jilţ improvizat, un „tezaur” protejat de asprimea marginii de lemn prin glavia moale, înnodată cu grijă din broboadă. Cu mâinile ocupate de răcoarea pământie a ulciorului şi umerii îngreunaţi de trăiştile cu merinde, bătrâna îşi păstra totuşi o palmă liberă - o ultimă ancoră de siguranţă pentru a stabiliza povara preţioasă de pe cap. Era o imagine a supravieţuirii şi a iubirii tăcute, în care drumul spre brazdă devenea, pentru micul Mamotă, prima lecţie despre efort, rădăcini şi grija care nu cunoaşte oboseală.

Într-o epocă în care digitalizarea pare să erodeze palpabilul, la Horezu se produce un fenomen invers: tehnologia devine scutul protector al tradiţiei. Proiectul propus de fizicianul Dorel Mihai Constantinescu nu este doar despre o arhivă de imagini, ci despre un muzeu virtual de avangardă, unde rigoarea matematică întâlneşte imperfecţiunea caldă a lutului modelat manual. Prin acest demers, ceramica nu mai este doar un obiect de decor, ci devine un set de date nemuritoare, o „amprentă spectrală” a identităţii noastre culturale, „muzeul sintetic” devenind o punte între liniştea atelierelor de olărit şi dinamismul global.

În completarea acestei viziuni, restauratorul Constantin Ţanea a adus discuţia în planul execuţiei civice. Deviza sa, „Să gândim inginereşte, să construim social”, funcţionează ca un manifest pentru o comunitate care refuză să rămână încremenită în proiect. Propunerea sa de a integra o secţiune ştiinţifică în cadrul prestigiosului târg „Cocoşul de Hurez” ridică miza evenimentului: nu mai vorbim doar despre comerţ şi estetică, ci despre chimia glazurilor, rezistenţa termică a argilei şi conservarea structurală.

Această fuziune transformă Horezul dintr-o destinaţie pur turistică într-un hub de arheologie industrială şi creativă. Este momentul în care „Cocoşul” nu doar cântă zorii unei noi zile, ci anunţă o eră în care meşteşugul este dublat de certitudinea ştiinţei, asigurând ceramicii de Hurez un loc nu doar pe rafturile bunicilor, ci şi în algoritmii viitorului.

Cu privirea aţintită spre anul viitor, când „Centenarul Victor Vicşoreanu” va prelua ştafeta celebrărilor, Horezu îşi reconfirmă statutul de centru vital al olăritului românesc, unde iniţierea gratuită a tinerilor rămâne poarta deschisă spre perenitate.

Momentul central al Centenarului Dumitru Şchiopu a fost marcat de recunoaşterea oficială a celor care menţin vie flacăra ceramicii de Vlădeşti.

Sub egida autorităţilor judeţene şi locale implicate în organizarea şi desfăşurarea Centenarului Dumitru Şchiopu, Amalia Boari, şef serviciu Cercetare-Valorificare la Centrul Creaţiei, a înmânat distincţiile care validează efortul de cercetare şi conservare.

Printre laureaţi s-au numărat prof. dr. Mihai Dorel Constantinescu, primarul Nicolae Sărdărescu şi custodele Constantin Iovan, piloni ai promovării identităţii culturale vâlcene.

Horezu şi Vlădeştii şi-au etalat „bijuteriile” vii: olarii Sorin Giubega, Eugen şi Violeta Pătru, recunoscuţi oficial ca purtători de patrimoniu Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură (UNESCO). Dincolo de titluri, a rămas emoţia transmiterii ştafetei.

Moştenirea lutului de la Horezu nu se măsoară în ani, ci în generaţii care refuză să lase roata să se oprească. Sub cupola evenimentului ce a reunit maeştrii locului, viitorul nu mai este o simplă speranţă, ci o certitudine modelată de mâini de copii.

În familia Pătru, tradiţia s-a ramificat armonios: Laurenţiu, fiul cel mare, dă viaţă lemnului prin sculptură, în timp ce mica Sofia-Maria, la doar 9 ani, schimbă ghiozdanul pe miniroata electrică, semn că pasiunea tatălui a găsit un nou ecou. Alături, Damian confirmă maturitatea artistică a familiei, fiind deja secondat la atelier de Ianis-Andrei, care la 6 ani priveşte lumea prin prisma clasei pregătitoare şi a lutului modelat cu seriozitate.

Marieta şi Sorin Giubega sunt printre cei mai apreciaţi ceramişti din Horezu (satul Olari), fiind recunoscuţi pentru păstrarea tehnicilor tradiţionale de olărit incluse în patrimoniul UNESCO. Sorin se ocupă în special de modelat, în timp ce Marieta participă activ la decorarea şi finisarea pieselor.

Aceeaşi încredere a vibrat şi în discursul lui Sorin Giubega. Depozitar al unei moşteniri grele, fiind fiul lui Gheorghe şi al Ecaterinei Giubega, familie cu tradiţie în olărit, şi nepotul Eufrosinei Vicşoreanu, acesta îşi vede munca dusă mai departe de fiicele sale. Adina Anghel, deja un mentor la Clubul Copiilor - Cercul de ceramică, şi Sorina, încă elevă, sunt „certitudinile” care garantează că celebrul simbol al „Cocoşului de Hurez” va continua să prindă viaţă, demonstrând că, în acest colţ de lume, meşteşugul se transmite genetic, prin iubire şi rigoare.

Finalul evenimentului de la Horezu a stat sub semnul reverenţei, fiind marcat de discursul elogios al prof. dr. Ioan St. Lazăr. Acesta nu s-a rezumat la o simplă trecere în revistă a tehnicilor de lucru, ci a ales să înrămeze creaţia ceramiştilor din Vlădeşti într-un tablou literar de o consistentă ţinută ideatică, oferind context filosofic unui meşteşug milenar.
În centrul acestei expuneri a strălucit figura lui Dumitru Şchiopu, artistul-reper care a definit identitatea centrului de ceramică de la Vlădeşti. Despre el nu se poate vorbi doar la nivel tehnic; el punea suflet în fiecare gest, mângâind lutul în procesul modelării cu o tandreţe care transforma materia inertă în obiect de artă. Această dedicaţie profundă a meşteşugului, păstrată cu sfinţenie în matca tradiţiei, i-a permis să atingă o valoare estetică rară, recunoscută astăzi ca un standard al excelenţei.

Ceea ce l-a distins pe Dumitru Şchiopu a fost puterea sa interioară de a se menţine permanent în „limitele” stilului său, vibrând la unison cu spiritul ancestral al locului. Arta sa a fost o oglindă a caracterului: un om sensibil, curat şi înţelept, conştient de propria valoare, dar lipsit de trufia „împăunării” faţă de ceilalţi olari. A trăit în interiorul creaţiei sale, demonstrând că adevăratul rafinament artistic nu se naşte din epatare, ci dintr-o asceză a muncii făcute cu dragoste şi smerenie.

Horezu şi Vlădeşti: o istorie comună a lutului, sub simbolul legendarului Cocoş

Expoziţia reprezintă o dovadă vie a faptului că, deşi despărţiţi geografic de relief, olarii din Vlădeşti şi Horezu împărtăşesc acelaşi destin: transformarea lutului în artă sacră. Sub simbolistica legendarului Cocoş, vernisajul reconfirmă statutul localităţii Horezu drept pol al excelenţei populare, oferind ceramicii de Vlădeşti binemeritata recunoaştere în panteonul patrimoniului naţional.

Vă invităm să treceţi pragul expoziţiei pentru a descoperi cum povestea pământului prinde viaţă în mâinile artiştilor, într-un popas cultural de excepţie găzduit de capitala ceramicii româneşti.

Memoria olarilor din Vlădeşti, „bifată” într-o pustietate jignitoare

Ceea ce se voia a fi o reverenţă în faţa uriaşilor olari din Vlădeşti a devenit, vineri, 6 martie, o dovadă crasă de impostură instituţională. Manifestarea găzduită de Casa de Cultură „Constantin Brâncoveanu” din Horezu, nu a fost un eveniment cultural, ci un monument al indiferenţei, transformat într-o farsă administrativă locală.

Realitatea de la vernisaj a fost cea mai mare dezamăgire: localnicii au lipsit cu desăvârşire. Deşi oraşul se mândreşte cu tradiţia ceramicii, organizatorii au vorbit „noi cu noi”. Acest lucru arată o prăpastie uriaşă între autorităţi şi comunitate. Fără public, evenimentul nu a fost un omagiu real, ci doar o acţiune bifată într-un raport, care nu a reuşit să ascundă lipsa de interes a oamenilor.

Această gestionare ineficientă nu este doar o eroare de management a directorului Constantin Iovan, ci o palmă grea pe obrazul memoriei meşteşugarilor vlădeşteni, o lipsă de respect faţă de oaspeţi precum pentru venerabilii prof. dr. Gheorghe Deaconu, prof. dr. Ioan St. Lazăr şi prof. dr. Mihai Dorel Constantinescu, fizician. Este o degradare revoltătoare faţă de standardele lăsate moştenire de profesionişti adevăraţi, precum Ion Bordincel.

La Horezu, sub bagheta defectuoasă a directorului Constantin Iovan, cultura tradiţională a fost îngropată sub un morman de incompetenţă.

Când funcţionarii publici tratează simbolurile naţionale ca pe nişte simple rânduri într-un raport de activitate, rezultatul este un eveniment-fantomă, ignorat de toţi şi onorat de nimeni. O ruşine pe bani publici, semnată de o conducere care a uitat că rolul ei este să servească comunitatea, nu să mimeze implicarea.