În general, atunci când se discută despre evoluţia preţurilor în sens larg, publicul se gândeşte la evoluţia inflaţiei, care denotă modificarea anuală a indicelui preţurilor de consum (sau indicele armonizat al preţurilor de consum – IAPC, conform metodologiei europene). Astfel, indicele preţurilor de consum (simplu sau armonizat) reflectă evoluţia preţurilor pentru un coş reprezentativ de bunuri şi servicii, ponderat în funcţie de structura consumului gospodăriilor. Un alt indice reprezentativ pentru evoluţia preţurilor în economie este deflatorul PIB, care reflectă măsura în care preţurile pentru toate bunurile şi serviciile produse pe plan intern, referindu-ne aici la consum, investiţii, cheltuieli guvernamentale sau exporturi, se modifică pe o perioadă de referinţă, de obicei un an. Pe de altă parte, importurile afectează direct nivelul IAPC, dar nu şi pe cel al deflatorului PIB. Voi da un exemplu simplu în acest sens. Creşterea preţului unei pâini produse pe plan intern afectează atât IAPC, cât şi deflatorul PIB. Cu toate acestea, majorarea preţurilor utilajelor necesare procesului de producţie a pâinii influenţează exclusiv deflatorul PIB numai în situaţia în care respectivele utilaje sunt fabricate pe plan intern. Dacă pâinea despre care am discutat anterior este importată şi nu produsă pe plan intern, atunci preţul acesteia va afecta doar IAPC.
La nivel internaţional, s-a observat empiric faptul că perioadele în care rata de creştere a deflatorului PIB a fost mai mare decât inflaţia bazată pe IAPC sunt asociate cu creşteri ale preţurilor bunurilor şi serviciilor produse pe plan intern, inclusiv ale investiţiilor şi exporturilor, pe fondul unor factori precum tensiunile din lanţurile de aprovizionare, creşterea costurilor la energie sau ajustările salariale. În schimb, în economiile în care inflaţia a fost determinată predominant de şocurile de preţ la bunurile importate, dinamica IAPC a depăşit-o temporar pe cea a deflatorului PIB, reflectând transmiterea directă a inflaţiei externe către consumatori.
În figura de mai jos regăsim modificarea anuală a indicelui armonizat al preţurilor de consum sau a ratei inflaţiei (conform statisticilor Eurostat, se raportează media anuală a indicelui IAPC lunar, deci modificarea acestuia reprezintă rata medie anuală a inflaţiei), respectiv cea a deflatorului PIB. După cum se poate observa dintr-o simplă inspecţie vizuală, dinamica anuală pentru cei doi indici a fost foarte apropiată în anumite perioade de timp, dar au existat şi perioade caracterizate de decuplare semnificativă. Corelaţia dintre modificarea anuală a IAPC şi cea a deflatorului PIB pentru perioada 2005-2025 este de aproximativ 72,3%, prin urmare una relativ ridicată. Observăm faptul că în perioada anterioară crizei financiare din 2008-2009, dinamica anuală a deflatorului PIB a fost sistematic şi semnificativ peste cea a IAPC. Dacă ne uităm la perioada post-criză, adică perioada 2012-2025, corelaţia dintre cele două dinamici creşte la aproximativ 85,4%. Pe de altă parte, dacă excludem perioada de după izbucnirea crizei pandemice şi luăm în considerare perioada 2012-2019, corelaţia dintre variaţia anuală a IAPC şi deflatorul PIB scade la aproximativ 67,1%. Prin urmare, legătura dintre variaţia anuală a IAPC şi deflatorul PIB depinde de elemente precum fazele ciclurilor economice şi financiare, natura şocurilor care afectează economia în ansamblu sau diferite măsuri în materie de politică monetară şi fiscală. O variaţie anuală a deflatorului PIB peste cea a IAPC se traduce prin faptul că preţurile din întreaga economie cresc mai rapid decât cele din coşul de consum.
Pe de altă parte, dacă privim la evoluţia acestor indici având în vedere contextul internaţional actual, putem aprecia că relaţia dintre dinamica indicelui armonizat al preţurilor de consum şi cea a deflatorului PIB a devenit tot mai dependentă de natura şocurilor globale şi de dezvoltările produse în cadrul lanţurilor valorice internaţionale. Astfel, episoade caracterizate de şocuri externe majore, precum criza financiară globală, pandemia sau criza energetică, au amplificat diferenţele dintre evoluţia celor doi indici, în special în economiile cu un grad ridicat de deschidere comercială şi o pondere semnificativă a importurilor în consumul final. Putem concluziona deci că diferenţialul dintre IAPC şi deflatorul PIB oferă informaţii relevante cu privire la presiunile inflaţioniste interne în raport cu cele importate, dar şi cu privire la mecanismele de ajustare macroeconomică.
În funcţie de natura factorilor care determină evoluţia lor, inflaţia bazată pe IAPC şi modificările deflatorului PIB pot avea implicaţii diferite pentru politicile macroeconomice. Mai precis, inflaţia de bază reprezintă o busolă a politicii monetare, în special în ţările care adoptă în mod explicit un regim de ţintire directă a inflaţiei. Regulile de tip Taylor, utilizate într-o formă mai strictă sau mai flexibilă pentru a ghida politica monetară, se concentrează direct asupra abaterii inflaţiei totale (sau relevante pentru politica monetară) de la ţinta de inflaţie.
În acelaşi timp, în modelele de referinţă utilizate în mediul academic de către bancherii centrali sau analiştii economici, reprezentarea standard a unei economii constă într-o relaţie ce defineşte cererea agregată din economie, o alta ce defineşte oferta agregată – unde variabila cheie este inflaţia bazată pe IAPC – şi o regulă de tip Taylor pentru a caracteriza comportamentul autorităţii monetare. O astfel de reprezentare poate fi regăsită de exemplu în articolul The Science of Monetary Policy: A New Keynesian Perspective (1999), elaborat de Richard Clarida, Jordi Galí şi Mark Gertler, acest articol reprezentând un reper în plan teoretic şi aplicat pentru abordările moderne cu privire la politica monetară.
În schimb, dacă ne îndreptăm atenţia către politica fiscală, variabila cheie devine deflatorul PIB. Mai precis, în relaţiile cantitative utilizate pentru monitorizarea sustenabilităţii datoriei publice, cum ar fi cele folosite de Fondul Monetar Internaţional, elementul central pentru evoluţia datoriei publice este diferenţialul „r-g”, unde „r” reprezintă costul implicit sau efectiv al datoriei publice, iar „g” reprezintă rata de creştere nominală a PIB. Mai departe, rata nominală de creştere a PIB este influenţată de inflaţia măsurată prin deflatorul PIB. Cu alte cuvinte, o creştere a preţurilor bunurilor produse pe plan intern duce la o creştere a PIB nominal.
Exemplul României în 2025 poate fi ilustrativ în acest sens. Astfel, în 2025 creşterea economică nominală a fost de 8,62% (conform datelor AMECO), în timp ce creşterea economică reală a fost de doar 0,72%. Aşadar, atunci când evaluăm performanţa economică recentă, observăm o rată de creştere reală foarte scăzută, de sub 1%, ceea ce indică o situaţie în care există pericolul stagflaţiei. Pe de altă parte, creşterea nominală a fost relativ ridicată, de aproape 9%.
În acest context, implicaţiile pentru politica monetară şi fiscală diferă. Din perspectiva cadrului propus de Clarida, Galí şi Gertler (1999), precum şi a altor modele neo-keynesiene, ecuaţia cererii agregate se raportează la rata de creştere a PIB real sau a conceptului de output-gap, ce are la bază PIB-ul real. De asemenea, relaţia ofertei agregate şi funcţia de reacţie a autorităţii monetare, definite printr-o regulă de tip Taylor, răspund la evoluţiile asociate PIB real. În schimb, o creştere substanţială a PIB-ului nominal atenuează creşterea ponderii datoriei publice prin afectarea numitorului raportului datorie publică/PIB. Prin urmare, în situaţii caracterizate de o creştere economică reală modestă, alături de o creştere nominală puternică (determinată de efectele preţurilor), implicaţiile pentru politica monetară şi fiscală pot fi semnificativ diferite sau cel puţin foarte nuanţate.
Într-un scenariu specific, fie contrafactual sau nu, în care inflaţia bazată pe IAPC deviază de la inflaţia măsurată prin deflatorul PIB poate apărea în contextul unei creşteri substanţiale a preţului energiei importate, combinate cu o scădere a activităţii economice reale. Într-un astfel de scenariu, preţurile mai mari la importul de energie ar exercita o presiune ascendentă asupra IAPC, dar nu ar afecta direct deflatorul PIB, cu excepţia cazului în care unele efecte sunt transferate în preţurile produselor obţinute pe plan intern. În mod firesc, acest scenariu izolează efectele unui şoc energetic, făcând abstracţie de alte şocuri contemporane care afectează echilibrele macroeconomice la momentul respectiv de timp.
Deşi diferenţa dintre inflaţia IAPC şi inflaţia măsurată prin deflatorul PIB a primit o atenţie limitată în literatura de specialitate, este evident că în economiile emergente, mici, deschise şi vulnerabile financiar, cum este cazul României şi al altor ţări din Europa Centrală şi de Est, cele două variabile macroeconomice pot înregistra evoluţii divergente semnificative în anumite perioade. În astfel de circumstanţe, implicaţiile pentru politicile macroeconomice pot fi diferite. Mai mult, în abordări ştiinţifice care analizează interacţiunea dintre politica monetară şi cea fiscală, cum ar fi Teoria Fiscală a Nivelului Preţurilor, aşa cum este dezvoltată în lucrări precum cele ale lui Christopher Sims (2011) sau John Cochrane (2026), diferenţialul dintre inflaţia bazată pe IAPC şi inflaţia bazată pe deflatorul PIB poate avea, de asemenea, implicaţii asupra rezultatelor şi concluziilor asociate acestora. În sensul acestei idei, fac referire la lucrarea Which r-star, public bonds or private investment? Measurement and policy implications (2022), elaborată de Ricardo Reis, a cărui activitate ştiinţifică se concentrează preponderent asupra politicii monetare şi fiscale, deschizând o perspectivă care evidenţiază problema identificării ratei dobânzii relevante care ar trebui utilizată drept reper în fundamentarea şi calibrarea conduitei politicii monetare. În acelaşi timp, în lucrarea The Constraint on Public Debt when r < g but g < m (2021), Reis aduce în discuţie necesitatea clarificării reperelor macro-financiare esenţiale pentru evaluarea sustenabilităţii fiscale.
Însumând ideile menţionate anterior, putem spune că natura diferenţialului dintre IAPC şi deflatorul PIB oferă o cheie pentru înţelegerea conţinutului ajustării macroeconomice necesare într-un mediu global caracterizat de incertitudine şi şocuri persistente.
