Am scris data trecută despre abuzurile şi violenţa până la crimă care se petrec în unele familii de români. Pe scurt, am spus că nu cred în diminuarea fenomenului prin mărirea unor pedepse, după ce crima a avut loc.
Eu sunt de părere că fermitatea intervenţiei statului trebuie să fie maximă, la debutul situaţiilor de acest gen, nu la finalul lor. Şi mai cred că intervenţia la debutul violenţei trebuie să fie clară şi decisivă, atât din partea instituţiilor de asistenţă socială cât şi din partea poliţiei şi a altor instituţii de forţă. Nu trebuie să fie loc de îngăduinţă şi de fineţuri procedurale atunci când un părinte îşi maltratează ori îşi violează copilul sau atunci când îşi loveşte partenera ori soţia pe care o va ucide în curând.
Cazul criminalului rămas liber după ce a omorât cu toporul o femeie aflată sub supravegherea poliţiei şi a incendiat-o în casa ei stă mărturie a moliciuni, a indolenţei şi complicităţii unor instituţii la moartea acelei femei. Am văzut asta şi la Caracal în urmă cu câţiva ani, şi la Bacău, vă mai aduceţi aminte?
Or fi lacune în legislaţia care reglementează intervenţia instituţiilor în cazuri de acest fel, dar atitudinea poliţiştilor şi a asistenţilor social, în baza legislaţiei existente deja, este una lipsită complet de autoritate. N-am mai auzit nimic despre asistenţii social care vânau pe cei doi tineri care s-au sinucis pe autostradă, aruncându-se în faţa unui camion. Acela este un exemplu de exces de zel şi de lipsă evidentă de tact profesional.
Se întâmplă şi aşa. Mai rar, dar se întâmplă. Cel mai frecvent, autoritatea, oricare ar fi ea, nu-şi cunoaşte procedurile sau intervine lent şi fără vlagă, după ureche, cum se spune, lăsând situaţia să escaladeze până la crimă. Cititorii paginii mele au sărit în ajutorul celor susţinute, cu observaţii suplimentare.
Ileana Busuioc spune: „Când o victimă ajunge la spital, medicul să anunţe, imediat, poliţia şi parchetul, iar autorul să fie reţinut şi cercetat obligatoriu, nu doar la plângerea victimei!” Are foarte mare dreptate. Victima e victimă, epuizată în conflict, timorată de violenţa partenerului de viaţă.
Adrian Turmei îi răspunde: „Orice agresiune fizică este comunicată de cei de la UPU, unităţii de poliţie din oraşul, sectorul din care face parte!”Ileana Busuioc îi răspunde imediat: „S-o credeţi dvs. Vă demonstrez că se ia şpagă şi pentru muşamalizarea unor atrocităţi. Eu fiind victima...”
M-am bucurat să văd acest schimb de replici între oameni implicaţi/participativi/interesaţi. Agresorii se bazează întotdeauna pe tăcerea victimelor lor şi pe dezinteresul statului şi al societăţii civile faţă de faptele lor.
Tăcerea faţă de violenţa domestică este complicitate cu agresorul. Prin tăcere, îl încurajăm pe criminal să-şi ducă până la capăt planul, convins fiind că nu poate păţi nimic.
Deputat, Eugen Neaţa!
