Ion Iliescu s-a născut de două ori. Prima dată, în România, ca fiu al unei mame rămasă necunoscută şi al unuia dintre bolşevicii comunismului românesc. Pentru a doua oară, Ion Iliescu s-a născut în Occident, ca icoană a activistului rebel, cu potenţial de urmaş al dictatorului Nicolae Ceauşescu. De murit, a murit continuu, mai bine de treizeci şi cinci de ani, într-o transmisiune directă la televiziunile din România. Nimic nu poate fi mai devastatoare decât o agonie de dimensiuni istorice. A construit şi a condus agonia României timp de un deceniu, ţinând-o cu străşnicie şi cu larg sprijin popular la distanţă de principiile şi de valorile civilizaţiei apărute cu greu de peste graniţe în societatea limitată de prezenţa lui şi a celor ca de teapa lui. Nu reiau aici momentele agoniei despre care vorbesc. Dispreţul faţă de proprietate, plata nemuncii şi asmuţirea unei clase sociale împotriva alteia. Sursă de utopii sociale (vezi modelul suedez) şi aventurier rătăcitor într-un pustiu doctrinar greu de înţeles. Pustiul de la marginea comunismului, al cărui nisip străluceşte din nou pe zâmbetul altor înţelepţi contemporani. Ion Iliescu a fost acoperirea perfectă pentru restauraţii care împiedică şi acum statul român să-şi folosească şansa istorică ce i s-a oferit. Nu am nicio îndoială în această privinţă. Ion Iliescu şi toţi restauraţii lui din politică şi din societatea românească a fost şi rămâne scuza amatorismului politic şi administrativ al celor care i-au urmat. El a lansat teoria grelei moşteniri, cea care duhneşte în gura oricărui propagandist şi birocrat al statului român. Ion Iliescu este, pentru fiecare dintre cei care privim cu atenţie la ce se întâmplă în jur, începutul seriilor de comunişti travestiţi în constructori de democraţie românească. Hidra uriaşă şi sofisticată care stoarce România de acum este fiica lui naturală, îngrijită cu multă atenţie electorală de cei care i-au urmat.

Nu ştiu ce să spun despre beţia de informaţii care curge în valuri din toate studiourile în care se foloseşte limba română, despre moartea, organ cu organ, a trupului cunoscut până mai ieri sub numele personajului despre care vorbesc aici. N-am mai văzut aşa ceva decât ca formă de interes şi de respect pentru marile personalităţi ale acestei lumi. Nu cred că Ion Iliescu este aşa ceva!

La moartea de acum a lui Ion Iliescu, deloc definitivă cum se va vedea, n-au mai rămas mulţi români care să ştie cum să îndrepte răul produs de el şi de ai lui pe parcursul acestei enorme agonii. Nu cred că e de ajuns o revoluţie pentru a corecta acestă nenorocire morală şi socială şi, la fel ca în 1989, nimeni nu pare dispus să participe la ea. Întâi pentru că nimeni nu s-a priceput mai bine ca Ion Iliescu şi ai lui să pună oamenii în poziţie de complici la jaful care a urmat acelei revoluţii. Plată pentru nemuncă a unei industrii fără orizont, mită salarială dospită cu sporuri nelimitate pentru cei aşezaţi în scaunele statului român, de râsul omenirii, fabrici de diplome şi doctorate, statut privilegiat pentru tagme profesionale ridicate la rang de clase sociale, clasă mijlocie finanţată din jaf statal, din corupţie şi din trafic de copii, de femei şi de substanţe interzise. Tuturor le putem spune Ion Iliescu, acum, la aparenta sa moarte. Comunismul cu faţă umană nu moare odată cu acest om, ci dospeşte şi străluceşte la fel cum o fac naţionalismul criminal al anilor treizeci şi epoca zisă de aur a cismarului cel mai cunoscut dintre români.

Pentru unul ca mine, Ion Iliescu nu este decât un continuator mai sofisticat al lui Nicolae Ceauşescu şi un înaintaş perfect pentru Călin Georgescu, destinat şi el să restaureze nenorocirea românească şi să-i protejeze pe beneficiarii ei.

Moartea unui asemenea personaj nu poate dizolva în istorie imaginea reală a generaţiilor de oameni sortiţi să trăiască în ţara lor, ca într-un mormânt. Închisoarea înfometată a lui Nicolae Ceauşescu, România izolată, învrăjbită şi restaurată, nu modernizată, a lui Ion Iliescu şi România în pericol de a fi dată pe mâna analfabetismului funcţional de Călin Georgescu sunt acelaşi mormânt. Unul în care petrecerea continuă, vorba unui candidat recent, la scaunul prezidenţial.