Constituţia ţării începe destul de lămuritor: „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.
Chestia asta cu suveranismul de tip - „ ‘ai la budă-n fundu‘ curţii, ş-apoi ne scăldăm la gârlă” – pot ţine la votaci fanatici ai lui Nicuşor Dan, în condiţiile în care administraţia lui din Bucureşti se duce lent, dar sigur către acest model.
S-au blocat alegeri, s-au contestat personaje, s-au anulat dosare de candidatură şi s-a spumăşit la gură tot românul neînţărcat ideologic. „Suveranism”. Nu era niciun drac de umbră de suveranism şi vreo strategie logică la Călin Georgescu, aşa cum nu găseşti un raţionament credibil în isteriile AUR sau SOS România.
Cum până acum nu am văzut români care să iasă la un picnic şi să ronţăie în stil anost burgeri şi wursti, ci doar conaţionali care bagă la greu mici, cârnaţi olteneşti şi ceafă de porc pe grătare, îmi vine cam greu să cred că, brusc, Uniunea Europeană ne-a răpit „bardai” tradiţia, fie ea şi culinară.
Tradiţiile noastre fără aderarea la UE s-ar fi rezumat la defecarea prin fundul curţii, zvonoteca sătească şi, pe segment de apărare naţională, la convocarea trupelor de prăştieri anti-dronă de pe uliţele satelor.
Acum, chiar pe bune, discuţii între proeuropeni şi eurosceptici pot face subiectul unor dezbateri politice şi publice şi nu doar în timpul campaniilor electorale. De ieşit însă dintr-o structură politico-economică sau strategică de tip UE, respectiv NATO... mmm, e ceva mai greu.
Prin 2010-2011, românii prinşi cu rate la bănci în franci elveţieni s-au plâns de existenţa unor clauze trecute cu font minuscul în subsolul contractelor semnate de ei. În cazul NATO şi UE, clauzele sunt ceva mai lizibile, mă rog, pentru cei care au timp să arunce o privire pe câte un astfel de tratat.
Vine vreun Georgescu sau vreun epigon de-al lui să vă scoată peste noapte din cele două alianţe? Vine pe dracu!
Marii Britanii i-au luat nişte ani buni ca să îşi regleze Brexit-ul şi încă are de returnat o parte din banii alocaţi de UE pe diverse programe de modernizare sau dezvoltarea a unor obiective de interes major.
O ieşire din UE poate fi pusă în discuţie, desigur, dar printr-un referendum (vezi exemplul UK cu Brexit).
Acum, frustrările mele de alegător român nu constau în faptul că, anul trecut, la Ocnele Mari mi s-au servit Pizza Burebista şi Pizza Buridava fără topping de barză, viezure şi mânz.
Sunt frustrat de micimea tuturor candidaţilor anunţaţi până acum, candidaţi care nu au catadicsit să prezinte un program de ţară în faţa Parlamentului pentru cel puţin un mandat. Poate o reacţie a aleşilor desemnaţi tot de noi ar indica mai bine un grad de popularitate în rândul unui for deliberativ decât o fac sondajele de opinie şi ar putea indica şi un traseu viitor pe care Guvernul să îl adopte.
Nu doar societatea este scindată între Est şi Vest, între stânga şi dreapta. Există o ruptură clară în interiorul sistemului statal democratic, una care dezvăluie contre frecvente între Guvernul propus de o majoritate parlamentară şi Parlamentul care îl girează, alta între politicile de securitate gândite la nivel de CSAT şi guvernanţi şi una majora între aleşi şi votanţii lor, mai ales în cazul preşedinţilor români rotiţi prin Cotroceni până acum.
Poate face parte dintr-un joc democratic, poate este o disfuncţionalitate critică a sistemului, dar cred că aici va trebui intervenit pentru a menţine în continuare România un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
Pe final, parcă-parcă îmi venea să dau o descriere reală şi foarte obiectivă a doamnei Cristela G., o descriere venită din partea unei colege staff-ul CitiBank, dar ar fi un mod injust de a trata problema suveranismului absurd ridicat de exponenţii Kremlinului în România. În schimb, sesizez că la baza radicalizării lui Călin poate sta chiar soţia sa, Cristela Georgescu, autoare au unui seminar online de pandemie intitulat: „Ca să ai ce nu ai, trebuie să faci ce nu faci”.
Dacă excluzi imaginea lui Georgescu, parcă nici nu sună atât de prost, nu?
