Când căutăm liniştea de nedescris între Ion Vianu, psihiatru şi eseist, cel mai important psihiatru, cel mai profund, şi întâlnim afirmaţii precum: „Am revenit în ţară după 40 de ani şi i-am căutat pe vechii mei prieteni la Spitalul Obregia şi i-am găsit la fel. Nu se schimbase nimic.”, ne întrebăm dacă psihiatria, psihanaliza, celebra lecţie a entropiei, cu apotropii pe canapea, poate avea un sens sau, cel puţin, să fie aproape de sens, pentru a înlătura ceea ce ţine de genotext, care nu are devenire în fenotext, odată ce genotipul nu ajunge fenotip altfel decât fiind genotip.

Literatura îşi asumă, pe acest parcurs, devenirea, nu mai că nu se ştie dacă… Altădată, şi mai ales altădată, exerciţiul psihanalizei nu a completat, de fapt, starea confesiunii, înţeleasă, în Răsărit, ca rugăciune.

Cărţile prozatoarei Aurora Dumitrescu au profunzimile rare ale celei care nu doar a citit, ci şi a tradus, învăţând lecţia scriiturii, cu principiul îndrăgostitului de iluzie şi utopia actantului ca text.

Competenţele lingvistice dau profesionalism între preconcept şi concept („Chomsky, Piaget”), iar, ca o concluzie pentru aceste două-trei fraze, în textul Aurorei Dumitrescu nu se produc existenţe voltaice, ci fotonice, aşa cum le teoretiza Basarab Nicolescu în interpretarea operei Şi vieţii poetului-matematician Ion Barbu.

“-El?

-Da...nu-l pot descrie. Doar există. Vine în mine şi spune că nu sunt bună de nimic, nu merit nimic, sau din contră, că sunt prea bună pentru lumea în care trăiesc, că din cauza asta voi fi veşnic tristă şi inadaptată şi că rezolvarea mea nu este aici şi acum, în prezent, ci în va fi! Şi să mă las în grija lui.”

O alternanţă de termeni în sine, proprietatea termenilor în sine, de povestire ca diegeză şi nu ca diegesis, despre cum, probabil, existenţa şi programarea neurosemantică aproximează stadii, devenirii, latenţe, emergenţe functivităţi.

“-Da, am vrut să fug de El. De fapt El nu e tot timpul. Când nu este în tipologia holistică a mea , pot să fiu eu… şi atunci profit de fărâmă de simţire şi nu mai dorm decât trei ore pe noapte ca să nu pierd timpul. Şi mă bucur tot timpul şi fac dragoste şi scriu şi-i ajut pe toţi, deoarece am un potenţial exagerat… De fapt cred că ai aflat… ”

De domeniul hazliei existenţe, ale mâzgâielilor lui Jung, este aproprierea de ceea ce numim conceptul de „realitate”. Nu este mimesis, nu este aşa cum Auerbach îl aproxima în celebra lui carte. El, auctorial, cu auctorialitate adiaforică, nici nu se ştie dacă era şi didascalie, îi propune existenţa în dominaţia conceptului de frică. În această treaptă, nu a lui Iacob, psihiatria operează laconic, generalizând şi, evident, excluzând mitul personal, individualitatea.

“Medicamentele voastre nu fac decât să mă turtească, iar psihoterapeuţii sunt nişte novice care-mi spun să mă obişnuiesc cu tristeţea şi chiar cu frica şi aşteaptă să treacă timpul pentru a-şi încasa onorariul, pentru că ai aflat că tatăl meu este o persoană foarte generoasă.”

Un segment narativ, ca structură de adâncime psiho-neuro-desemantizată, este internarea Gloriei într-o clinică de psihiatrie, la doctorul Roger. Eleonora Constantinescu, medic psihiatru în Bucureşti, doctorul Roger fiind la Berlin, implică ceea ce era limpede: incongruenţa dintre medicaţie şi tratarea psihiatrică.

“Eleonora îi răspunsăse că-şi doreşte foarte mult ca Gloria să se vindece, că atunci ar avea cu adevărat o familie fericită şi împlinită, şi că avea mare speranţă în alte metode de vindecare, mai ales că medicamentaţia şi psihoterapia clasică o dăduseră în bară, că ştia ea şi ştia şi el că medicamentaţia nu vindecă, ci ţine în latenţă, ascunde totul sub preş şi orcând boala poate recidiva. Lui Dumitru nu-I va spune decât parital, ştia ea cum să-l ia, doar era femeia lui. Acum nu le rămânea decât să meargă curajos înainte. Hotărârea era luată. Eleonora zâmbi şi pentru prima data de când o cunoscuse pe Gloria simţi cum începe să-I curgă liniştea prin corpul ei firav ca de adolescent.”

Gândind în alt palier, la experienţa lui Sergiu Celibidache în lumea tibetană, nu zona, am putea scoate din biblioteca vie a memoriei culturale resemantizarea a ceea ce însemna epifanie sau, mai adecvat pentru proza Aurorei Dumitrescu, viziune.