Se încinge disputa în jurul războiului din Ucraina. Am scris aici, în urmă cu ceva timp, că presiunea păcii este mai puternică decât aceea a armelor. Înfăptuirea păcii este ea însăşi un război. De regulă, un război diplomatic, dar poate deveni şi o confruntare între persoane, cum s-a văzut zilele trecute, la Washington, în Biroul oval, încărcat peste măsură cu politicieni americani şi ucraineni.

România se simte încă departe şi de frontul pe care se confruntă armatele şi de acela al păcii, înţeles în limba română ca o ciorovăială între nişte oameni din cartier. Acum, am vrea să fim prieteni, iubiţi, colegi cu cei mai puternici şi cu nimeni altcineva. Adevărul este însă că ne-am căsătorit, cu acte în regulă, cu Uniunea Europeană şi cu NATO şi avem copii de crescut, facturi de plătit şi tradiţii familiale de respectat. E aproape imposibil să mergem împreună la bere şi la serate cu prietenii, cu iubiţii şi cu ce ne-a mai servit adolescenţa. S-ar putea să fie nevoie de un divorţ pentru asta, poate două, înainte de a o lua din nou pe calea vieţii din trecut. Nicio familie de oameni - tradiţională vreau să zic - n-a rezistat acestei dileme şi acestei încercări, din câte am cunoscut. Pentru că este un examen de ori-ori, cu probe foarte subtile, de neocolit. Testarea naţională, electorală, de la finalul anului trecut a oferit celor interesaţi un posibil răspuns. O putem lua de la capăt cu aventurile adolescenţei fără să ne pese de facturile lăsate pe noptieră şi de supravegherea copiilor născuţi în familia pe care o lăsăm în urmă fără pic de regret.

Liberi din nou, fără căsnicii europene ori transatlantice, ca acum. Istoricii spun că am trecut prin aşa separări şi în trecut. A divorţa şi a prea-divorţa sunt pe masa cu opţiuni a votantului român, ca să folosesc o expresie atât de dragă politicienilor români. Divorţăm?