Într-o societate scufundată în tot mai mult întuneric emoţional, am ajuns să fiu un căutător de lumină. În bezna aceasta a umanităţii, în care fiecare decide să fie pentru el, m-aş agăţa şi de flash-ul unei lanterne, pentru mine, ar fi sinonim cu un colac de salvare, aruncat în mijlocul furtunii.

Cum am ajuns să fim în negură şi să ne raportăm la ce avem şi nu la cine suntem, este greu de spus. Este o pedală greu de apăsat, când oamenii au uitat exerciţiul îmbrăţişării, nerăbdarea revederilor, vorba dulce şi banalul ”mulţumesc”.

Să cauţi lumina din semenii tăi când lor le este bine în umbra care îi adăposteşte de efortul investiţiei în relaţiile dintre noi, a devenit un sport extrem, nesigur şi consumator. Să cauţi lumina oamenilor care abia vor să fie căutaţi înseamnă să te dai pradă, în fiecare zi, unei plante carnivore, extrem de pretenţioase. Ne întâlnim poate de sărbători, ne umplem casele cu de toate, înşirăm câţiva metri de instalaţii colorate, ne punem la masă, ne săturăm şi aruncăm ce rămâne şi, abia într-un târziu, ne dăm seama că fix lumina din ceilalţi nu am căutat-o, fiindcă am fost prea ocupaţi să vedem ce mai posedă nou, cât au mai slăbit, pe unde au mai călătorit, pe unii i-am invidiat în tăcere, pe alţii i-am judecat, orişicum, a devenit firesc să batem palma şi asta să însemne nimic.

Am săpat în ultimii ani după emoţia din noi, uneori cu speranţă, alteori, cu sentimentul că era mai uşor să modelez o piatră. M-am contrazis cu unii prieteni şi i-am înfruntat convinsă fiind că în fiecare om în care e noapte, eu pot să văd o licărire. Am băgat mâna în foc că nu există vreo persoană care, atinsă de blândeţe, iubire, căldură, va rămâne ca un zid.
Că fiecare este înduioşat la un moment dat de o trăire, de o amintire, de un miros, de o evocare, de altcineva care, la fel ca mine, caută ”o lampă” aprinsă.

Apoi, mi-am dat seama că nu ne mai prezentăm demult între noi ca pe nişte fiinţe senine. Am stins lumina altora ca să putem striga, cu senzaţia de libertate, cât suntem de răi, disperaţi, arţăgoşi, periculoşi, obraznici, ciudaţi, apucaţi, fragili, neserioşi, mincinoşi, falşi, nepăsători. Am lăsat în faţă ce e mai strâmb la noi.

Dar, totodată, am învăţat o lecţie simplă: lumina celui de lângă tine nu se arată unui întuneric, lumina este un răspuns la lumină. Nu poţi căuta ce este mai bun în cel de lângă tine, vărsând urâtul pe care tu nu poţi să-l suporţi. Nu poţi vedea lumina omului, lovind cu ego-ul tău respingător. Nu poţi vedea lumina unui pământean, desfigurându-l sufleteşte. Nu poţi să-i ceri să strălucească, atunci când tu eşti veşnic înnorat. Nu poţi să-i pretinzi ”becul” aprins ca să-ţi descifreze plictiseala ori sictirul pentru lumea asta. Nu poţi să îl cerţi că abia pâlpâie, când telecomanda e la tine. Nu poţi să te lauzi şmechereşte ce bun ai devenit, după ce ai stins lumina altuia.

Ca să o vezi, ca să o ştii, ca să fii sigur de ea, ca să o recunoşti, tu trebuie să fii un far. Să fii încăpăţânat şi să nu o acoperi de ciudă când aşteptările tale sunt la pământ. Să rezişti singur, chiar şi în beznă, ca să te urmeze cineva. Să fii gata de iubire, când nu eşti gata iubit.

Prin urmare, lăsaţi-mă să văd lumina voastră. Poate că astăzi nu este totul, dar este acel început, în care, măcar vedem mai clar pe unde păşim şi cu cine ne însoţim.