Orice român aflat vreodată în tranzit pe Valea Oltului a auzit de Mănăstirea Cozia, veche ctitorie a domnitorului Mircea cel Bătrân. La fel, Frăsineiul, „Athos românesc” clădit sub poruncile Ierarhului Calinic îşi are notorietatea sa.

Mănăstirea Hurezi, o perlă a patrimoniului UNESCO, simbol al stilului arhitectural brâncovenesc, are o faimă dusă deja la nivel mondial. Ce înseamnă însă o istorie reală a ctitoriilor monahale şi eclesiastice din Vâlcea?

Cozia Veche.

Despre Mănăstirea Cozia, complexul monahal medieval clădit pe Valea Oltului, în Călimăneşti, la 1388 de către domnitorul Mircea cel Bătrân, se spune că a fost zidită pe locul unei biserici(schit) mai vechi. Legenda are un sâmbure de adevăr, unul vizibil pe malul drept al Oltului, faţă în faţă cu Mănăstirea Turnu.

Cozia Veche sau Schitul Sf. Ioan la Piatra are o vechime mult mai mare decât ctitoria lui Mircea cel Bătrân, conform expertizelor arheologice din zonă. În perioada 1978-1983, odată cu lucrările de regularizare a râului Olt în zona barajului de la Turnu, schitul a fost slavat şi mutat pe malul înalt al râului, poziţia sa iniţială fiind chiar în mijlocul actualului baraj de acumulare.

Când a fost clădită micuţa bijuterie ce poartă tot numele de Cozia? Cel mai probabil cu mai bine de un secol înainte (1260-1270) ca voievodul Mircea să înceapă construcţia Mănăstirii Cozia, fiind posibil o ctitorie a lui Litovoi, ori poate chiar una mai veche, de secol XII. Se pare că aceasta avea şi o curte domnească, dar care era situată în zona Inăteşti, Râmnicu Vâlcea, denumită „curtea de la Hinăteşti”. În 1385, voievodul Dan I, fratele lui Mircea, a donat o moară din Râmnic Coziei, perioadă în care Mănăstirea Cozia a lui Mircea nu exista. Mircea cel Bătrân a construit Mănăstirea Cozia în perioada 1387-1391, când este următoarea consemnare: „a binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire la locul numit Călimăneşti, pe Olt, care a fost înainte satul boierului domniei mele Nan Udobă". În zilele noastre, schitul ce pare să fi precedat ctitoria primului mare voievod valah, străjuieşte Oltul, aşa cum a făcut-o vreme de aproape un mileniu, dând dovadă a existenţei noastre pe aceste plaiuri. Atestarea documentară clară a schitului este anul 1602, când acesta este donat Mănăstirii Cozia, situată în aval. O primă restaurare a micului monument cu o vechime pierdută în negura istoriei are loc în 1670, cerută de Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti, fost călugăr şi stareţ în Mânăstirea Cozia.

Schitul Iezer

Pe Valea Cheii, cum urci dinspre Râmnicu Vâlcea spre Băile Olăneşti, dai de un adevărat epicentru de lăcaşuri monahale, cu istorii care mai de care mai tumultuoase. Schitul Iezer, loc unde odihnesc moaştele Sfântului Antonie, e şi prima aşezare care îţi va ieşi în cale.

Actuală aşezare monahală de maici, schitul a fost dotat cu o biserică de sine stătătoare la mijlocul secolului al XVI-lea, de către domnitorul Mircea Ciobanul şi soţia sa, doamna Chiajna. Înainte vreme, locul era o sihăstrie populată de călugări ce îşi găsiseră refugiu în peşterile din munţii masivului Buila.

O serie de legende sângeroase vorbeşte de invazii din Transilvania şi de uciderea a peste 300 de călugări şi credincioşi aflaţi pentru a celebra hramul schitului, în jurul anului 1570. Motivul pare să îl fi reprezentat o presupusă comoară a domnitorului Mircea Ciobanu, pe care acesta ar fi ales să o ascundă în zidurile ctitoriei sale de la Iezer.

Potrivit documentelor, în 1661, schitul era lăsat în ruină, fără nici un vieţuitor. Abia în 1693, a reînceput reabilitarea sa, de către Antonie Schimonahul, cel care a devenit al doilea ctitor al Iezerului. Canonizat în 1992 de către Biserica Ortodoxă Română, sfântul Antonie de la Iezer este sărbătorit în fiecare an pe 23 noiembrie.

Schitul Pahomie, schitul haiducilor

20 de kilometri mai sus de Iezer, un alt lăcaş de sihastri se înfrăţeşte cu muntele, apele repezi ale izvoarelor şi strălucirea cerului.

Schitul Pahomie este una dintre lăcaşurile de cult cu ctitori misterioşi. Conform istoricului vâlcean Ion Popescu, schitul Pahomie pare să fi apărut din pământ, din iarbă verde. „E ca şi cum Dumnezeu l-a ridicat, fără să spună nimănui”.

Pe de altă parte, în lucrarea sa „Cerurile Oltului”, Bartolomeu Valeriu Anania leagă apariţia schitului îngropat în stâncăriile de sub creasta Vânturariţei de amprenta brâncovenească lăsată pe zona Olteniei de sub Munte. „După tradiţie, schitul ar fi fost durat în vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu de către postelnicul Popa, devenit în călugărie Pahomie, feciorul stolnicului Iordache Pâşcoveanu”, spune acesta. Astfel, ctitorul pare să fi fost un văr al domnitorului martir, de altfel, ctitoria lui Bâncoveanu, Mănăstirea Hurez, fiind doar la câţiva kilometri distanţă.

O altă legendă face referire la refugiul banului Barbu Craiovescu, ctitor al mănăstirii Bistriţa, în zona sălbatică de la poalele masivului Căpăţânii. Astfel, Barbu Craiovescu s-ar fi retras aici pentru a scăpa de atacul lui Mihnea cel Rău asupra Mănăstirii Bistriţa, pe care a pus tunurile şi i-a smuls până şi copacii din rădăcini, în anul 1509. Printre însoţitorii banului se afla şi căpitanul Sava Haiducul căruia i s-a spus aşa deoarece „pribegii au zăbovit mai mult timp aici şi pentru a hrăni oamenii, el a fost nevoit să procure hrană prădând gospodăriile mai înstărite ale localnicilor din jur”, argumentează istoricul Ion Popescu. Legenda este explorată şi de Bartolomeu Anania în volumul menţionat anterior, ierarhul cu origini vâlcene având şi o explicaţie logică pentru povestea păstrată sub această formă „O ctitorie haiducească nu putea să existe decât în Ţara Jianului şi a Vladimirescului. Zice-se că peştera de deasupra schitului - azi năpădită de trunchiuri şi rădăcini - slujea odinioară drept adăpost a haiducilor” – Bartolomeu Valeriu Anania, „Cerurile Oltului”.
Între 1824 şi 1950, schitul a fost părăsit şi lăsat în paragină, ulterior revenind la o viaţă monahală liniştită reluată treptat.

Schitul actorilor din Goleşti-Vâlcea

O legendă mai nouă, dar care poate fi trăită chiar pe viu, ia naştere în cătunul Ţânculeşti, comuna Goleşti Vâlcea. Aici, o biserică veche de peste 200 de ani a fost readusă la viaţă şi transformată într-un lăcaş de cult dedicat Sântului Filimon (14 decembrie), patron al actorilor. Vechea biserică de la 1807, „Buna Vestire – Sfântul Ioan Botezătorul”, ctitorie a preotului Constantin şi a lui Iftenie, a renăscut la viaţă în ultimul decniu ca urmare a eforturilor a părintelui Valerian, un călugăr sub figura căruia se ascunde fostul actor Dragoş Pîslaru. Cunoscut pentru rolurile sale din peliculele „Drumeţ în calea lupilor”, „Pruncul, petrolul şi ardelenii” sau „Balanţa”, actorul a ales la finalul anilor ’90 calea monahală. Din 2016 însă, slujeşte în biserica pe care a refăcut-o treptat cu ajutorul localnicilor şi cunoştinţelor care îl vizitează constant. Anul acesta, biserica păstrată vie de către fostul actor a fost resfinţită de către Arhiepiscopul Râmnicului, lăcaşului adăugându-i-se şi hramul Sfântului mucenic Filimon, protector al actorilor.