Uneori şi fără a avea origini vâlcene, politicienii implicaţi în săvârşirea actului Unirii de la 1918 au reprezentat cu brio Vâlcea, vâlcenii şi interesul naţional.

În multe cazuri urmele lor pot fi găsite în nume de străzi, statui sau chiar edificii transformate acum în muzee publice. La săvârşirea Unirii au contribuit, bineînţeles, şi miile de vâlceni înrolaţi, mulţi dintre ei eroi pomeniţi pe monumentele aflate în faţa multor primării din judeţ, dar în spate, geniul de negociatori şi strategiile diplomatice ale figurilor istorice legate de judeţul Vâlcea şi-au pus în mod covârşitor amprenta asupra actului de la 1 Decembrie 1918.

Grigore Procopiu (1859 – 1930)

Se naşte la 2 decembrie 1859 în familia numeroasă a unui institutor din Câmpulung Muscel. După ce absolvă cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, optează pentru o scurtă carieră în magistratură. Ajuns la Râmnicu Vâlcea, decide să intre în avocatură. Se căsătoreşte, în 1887, cu Elena Cristescu, cu care va avea şase copii (trei băieţi şi trei fete). Treptat, devine o importantă figură a oraşului, ajungând nu doar decan al Baroului Vâlcea, ci şi primar al localităţii (între martie şi decembrie 1907). Obţine câteva mandate de deputat şi senator, iar în perioada Primului Război Mondial este nevoit să se retragă cu Parlamentul României la Iaşi, Odessa şi Herson. Impresiile despre această perioadă au fost adunate în volumul Parlamentul în pribegie, publicat în ediţie princeps imediat după război. În ultimii ani ai vieţii va renunţa la cariera politică, fiind numit în componenţa nou-creatului Consiliu Legislativ, organism instituit prin Constituţia din 1923 şi care a contribuit la unificarea legislaţiei pe teritoriul României Mari. Ca ziarist se afirmă la cârma ziarului “Democraţia Vâlcii”, o publicaţie apărută la Râmnic în 1918-1919, anii desăvârşirii unităţii naţionale. Se stinge din viaţă la 13 octombrie 1930, la Bucureşti; este înmormântat în cimitirul Sf. Ioan din Râmnicu Vâlcea.

Constantin G. Dissescu (1854 – 1932) s-a născut la Slatina în 8 august 1854.

A fost unul dintre cei mai prestigioşi magistraţi, profesor universitar de drept administrativ şi constituţional, un remarcabil orator, eseist, autor a mai multor volume de drept, redactor şi director al mai multor reviste, dar şi un politician desăvârşit; a fost ministru al Justiţiei (1899-1900) şi al Instrucţiunii Publice şi Cultelor (1906-1907, 1912-1914). A fost deputat şi senator de Vâlcea, în mai multe rânduri.

Contribuţia sa la realizarea unităţii naţionale este extrem de valoroasă. A participat, împreună cu Take Ionescu (Partidul Conservator-Democrat), la Consiliul de Coroană din anul 1914, unde s-a hotărât neutralitatea României faţă de izbucnirea primei conflagraţii mondiale. A devenit un antantist fervent, militând în comitetele naţionale pentru intrarea în război alături de Anglia, Franţa şi Rusia. În urma înfrângerilor militare din anul 1917 se retrage cu Parlamentul la Iaşi. Un an mai târziu, este trimis la Paris cu misiunea de a promova cauza unităţii naţionale în Comitetul Naţional Român (transformat în Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina), deţinând funcţia de vicepreşedinte al acestui for. La încheierea războiului îl găsim activând în Liga Naţiunilor şi este raportor al Constituţiei României din anul 1923. Va fi delegat permanent al României în Comitetul Uniunii Interparlamentare, în perioada anilor 1905-1926. Se stinge din viaţă la Bucureşti, pe 10 august 1932.

Ion Gheorghe Duca (1879-1933)

Este unul dintre cei mai importanţi oameni ai politicii româneşti din prima parte a secolului XX. Eminent om de stat, intelectual de mare cultură şi talent, calităţi manifestate atât pe planul cugetării politice, cât şi pe cel al artei oratorice şi creaţiei literare. În politică a debutat în 1907, fiind ales deputat la vârsta de 28 ani, ministru la 35, preşedinte al PNL la 51 şi prim-ministru la 54 de ani.

În capitala Franţei, înfiinţează, alături de conaţionalii săi, “Cercul studenţilor români”. În cadrul întâlnirilor de la “Cafe Voltaire”, I.G. Duca s-a remarcat prin discursurile privind realizarea unităţii noastre naţionale.

Din anul 1914 ocupă postul de ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în Guvernul prezidat de Ionel Brătianu. Ne-a lăsat impresionante amintiri scrise, pagini care au intrat în istoriografia unităţii naţionale, cu descrierea evenimentelor la care a participat în mod activ: efortul de război, exilul la Iaşi şi bucuria realipirii ţinuturilor locuite de români la România, aşezarea structurilor ei politico-administrative, reforma agrară, elaborarea şi adoptarea Constituţiei din 1923.

La sfârşitul războiului, timp de aproape un an, Duca a fost ministru al Agriculturii şi Domeniilor reuşind să-şi pună semnătura pe decretul de expropriere a marii proprietăţi. Între anii 1922-1926, va deţine portofoliul ministerului de externe. În cadrul Conferinţei de la Lausanne, la întrunirile „Micii Înţelegeri” şi la „Societatea Naţiunilor”, I.G. Duca a militat pentru garantarea frontierelor şi conservarea integrităţii şi suveranităţii naţionale.

A fost asasinat pe 30 decembrie 1933, la Sinaia, de gruparea Nicadori din cadrul Mişcării Legionare. La acea dată, Duca era prim-ministrul României. Legătura sa cu Vâlcea a fost una de suflet, chiar dacă marele om politic era născut în Bucureşti. Între 1902 şi 1903 activează ca judecător la ocolul de Vâlcea. Este atras de tradiţiile şi frumuseţea naturii din zona Horezu, loc unde găsim şi astăzi, la un pas de oraş, în comuna Măldăreşti, Cula Duca şi Casa Memoriala IG Duca în cadrul Complexului Muzeal Măldăreşti. Construită în 1812 de către Gheorghiţă Măldărescu, cula este cumpărată în 1910 de către tânărul I.G. Duca şi amenajată în stil tradiţional românesc. Este înmormântat la Urşani, Horezu, la doar câţiva kilometri de locul de relaxare pe care îl preferase încă de la prima sa venire în Vâlcea.

Dumitru Drăghicescu (1875-1945)

S-a născut în comuna Zăvoieni, Vâlcea. A fost filosof, sociolog şi diplomat de notorietate internaţională, profesor cu doctorat în filosofie şi un gânditor politic original. A fost ales deputat între anii 1919-1920 şi senator de Vâlcea (1927-1928). Este unul dintre promotorii fondării „Ligii Naţiunilor”. A fost primul ambasador plenipotenţiar al României în Mexic, în perioada anilor 1935 – 1937. Drăghicescu a fost unul dintre cei mai activi militanţi pentru realizarea idealului naţional.

Participă la întrunirile studenţilor români “Café Voltaire”, unde se ţineau conferinţe având ca temă unitatea tuturor românilor din cadrul monarhiei austro-ungare. Pune bazele unei asociaţii studenţeşti, “Union des pays danubiens”, împreună cu studenţii sârbi şi bulgari. Îl regăsim la Iaşi, cu regele şi Parlamentul, în anul de cumpănă 1917. Primeşte o misiune la Moscova, unde îl găseşte începutul revoluţiei bolşevice. Încearcă să pună bazele unei legiuni de prizonieri transilvăneni. Lui i se datorează organizarea la Roma, în aprilie 1918, a Congresului Naţionalităţilor Oprimate din Imperiul Austro-Ungar, în cadrul căruia fiecare dintre popoare putea să-şi facă publice revendicările naţionale.

Înfiinţează, cu bănăţeanul Traian Vuia, Comitetul Naţional Român de la Paris (30 aprilie 1918) şi revista „La Transylvanie”, prin care urma să se facă cunoscută occidentalilor situaţia din ţară şi justeţea revendicărilor româneşti. La Paris, Dumitru Drăghicescu publică mai multe broşuri în limba franceză cu caracter naţional: „Basarabia şi dreptul popoarelor. Escurs istoric, geografic, etnografic şi statistic”, „Problemele naţiunilor din Austro-Ungaria. Românii”, „Lupta socială şi politică din Transilvania”. La 70 de ani, pe 14 septembrie 1945, Dumitru Drăghicescu se sinucide în casa sa din Bucureşti.