Părintele Ghelasie, de la Sfântul Dumitru, mânăstirea din preajma Sighişoarei, a creat şcoala, scoala rugaciunii, şcoala aceea dinainte, din preajma, din interiorul a ceea ce înseamnă homo religiosus, în aşa fel încât omul, duhovnicul, să fie într-o devenire permanentă ca un discurs al fericirii, o matutina, o proiecţie expletivă, o melancolie bine temperată, construită solomonar, superb solomonar, dinamic, textual, unde textul,rugaciunea acum,de fapt, lumea este un text,ca si cum textul este o rugăciune, textul existând, istoria performând, ca şi istorie a duhovnicilor săi. Duhovnicul, în acest context dă valoarea unei spiritualităti, pe care o integrează în metafora macatului de sentiment floral, expandant, cu pulsiuni la vedere, fermecătoare, neincluzând ''mâzgăielile'' jungiene, celebru atavice din tropicele triste, sintagma lui Levi-Strauss,mai mult,incluzănd vindecarea,apotropaice foneme clitice,între existenţa cotidiană, dialogul fată în fată,cum spune Levinas,constructiv,fără să se ajungă la versurile Ninei Casian,faţa este tumefiată... Si,dacă istoria tumefiază,părintele chema, în predicile sale, trecutul fiecărui om,la spovedanie, pentru ajutor,în aşa fel încăt a trage scara lui Iacob,să rămăi cu ea,să însemne altceva,şi anume,spiritul fiecăruia, scara lui Wittgenstein,unde sublimarea atinge măreţia,măreţia,ludicul limbajului pentru a prinde ceea ce se numeşte Deus Cosmogonicus... Fiecare duhovnic este un pas,din paşii jocului, prin care omul, cu păcatele lui, mai poate fi creativ, mai poate avea un subliminal spre fenotext,spre împlinire, cu aletheia,care devine spre stil, nu se instalează în viciu,sfărşitul...Părintele Ghelasie în Predica la Duminica a 6a după Pasti invoca pe maeştrii lui, Teofil Părăianu şi Sebastian,de la mănăstirea Sămbata,după cum se ştie, fără vedere,orbi,dar cu profunzimile adăncimilor,cu credinta, mare credintă,aşteptănd cu înfrigurare,înfrigurare,cu suferinţa,cu dulcele amar al suferinţei,cu parresia spre metanoia,orbecăind,în asceza marginalilor,teofanie,şi sperănd,să ii tragă,să ne tragă Dumnezeu,teofanie,afară...,cu energiile necreate,din Grigore Palamas si Cezar Baltag...Dintre predicatorii Ardealului,daca ar fi sa-i citam pe Mircea Pacurariu,academician,(de studiat in excelenta editie a Patriarhiei,cu prefata parintelui Nicula) si Bartolomeu Anania,mitropolit,am putea asertiona,in sensul complexului tematic si al stilului,ca situarea stareţului Ghelasie,de la Sfăntul Dumitru în retorica slujirii ecleziastice îşi are rostul ei,cum am afirmat, al slujirii şi apoi al oratoriei .Predicile şi dialogurile părintelui Ghelasie veneau din lumea rostirii persuasive,aceeaşi impresionabilitate,asupra credinciosului .
Şcoala de la mănăstirea Sfăntul Dumitru, Sighişoara,prin călugării din obşte,prin lecturile lor de substanţă,din teologie,filosofie, literatură,artă, istorie, realizează pasta germinativă pentru predicile lor,pentru dialog, pentru interpretarea muzicii bisericeşti.O suferinţă stinsă ca in eroicul neepuizat,cu patina veche a moralistului, care nu poate fi justiţiar, ci în bucuria imaginarului teofaniei,spre împlinirea şi lumească...La Seminarul Sfăntul Nicolae,de la Rămnicu Vălcea, tinerii de atunci,călugării de mai tarziu, au fost elevi.O perioadă a fericirii, de care îşi amintesc,(Ţepes Gheorghe,Tepes Grigore,Dărăban Mihai,Astanei Mihai) în aceeaşi partitură,a fericirii...Aşa ne amintim şi noi,cel puţin...Bălăceanu,Voicilă,Popescu,Pomeneşte,Iliescu,Mateiescu,Bălaşa,Vartolomeu,Cojocaru,Ică Mustătea,şi mai mult şi mai mult a părintelui episcop de atunci,Gherasim... A studiului,studiu,a simpozioanelor simpozioane,a recreaţiilor seminar,a familiei,familie,a polemicilor mult prea stinse pentru a nu fi eliberatoare...Rostirea persuasivă a parintelui Ghelasie vine din apelul livresc la spatiul originar, livresc cel putin in tipul de lectura de la Şcoala de la mănăstirea Sfăntul Dumitru.Volumul lui David Bentley Hart "Frumusetea infinitului"(Estetica adevarului crestin),o carte a ceea ce înseamnă valul sublimului,valul gramaticii încăntării şi al păcii,cliticele cu cerul din comuniune,încăntare,atenţie desăvărşită,sărbătoare şi bucurie este tradusă de Vlad (Nectarie)Daraban,studiu introductiv de Vlad(Nectarie) Daraban si Mihail Neamtu,călugăr la mănăstirea Sfăntul Dumitru...In dialogul şi îndrumările obştei se synoichizează idei,sentimente,stări.Tipologia slujirii prin această structuralitate de predică am întălnit-o şi la Ion Apostol Popescu,autorul artei icoanei pe sticlă de la Nicula.Disertaţiile lui,de la mănăstirea Nicula, deveneau afectivitate şi conştiinţă,în deceniul 75-85.Atăt Ion Apostol Popescu căt si părintele Ghelasie au trecut dincolo aproape de 60 de ani.
Aserţiunea, după care educaţia este pentru cer,casele sunt pe pămănt, rostuieşte şi vremuieşte lumea.Se liniştesc apele şi răul se dizlovă pentru calea spre rai a tuturor.L-am văzut pe stareţul Ghelasie discutănd cu ziarişti de la un post de televiziune greu frecventabil.Întelegea tipologia aserţiunii şi punea suflet,suflet,în aşa fel încăt măngaia economia violenţei,cu darul invizibil al rugăciunii. La mănăstirea Sfăntul Dumitru practica neîncetată a păcii,practica unei iubiri infinite,transfigurănd teologie,hermeneutica,retorica,(necesarmente într-un fel,dar nu si suficient,cu memoria din afirmaţia,"ei leagă rănile poporului Meu cu nepăsare si strigă,pace,pace,dar numai pace nu este") este inepuizabilă.
