Suntem un popor străvechi, cu rădăcini adânc înfipte în pământul Europei, cu o statornicie remarcabilă şi cultură bine definită. Dacă fiecare popor şi-ar alege un singur reprezentant în rândul neamurilor lumii, acesta ar fi, pentru noi, Mihai Eminescu. El asigură şi defineşte, măreţ şi sacrificial, dăinuirea românilor.
Zvâcnirile de anvergură ale unui popor se ivesc în momentele de cumpănă unde curgerea istoriei se despică. O înfrângere eroică reverberează peste milenii, aşa cum a fost pierderea libertăţii Daciei şi includerea în Imperiul Roman, cu forjarea unui popor român. Purtăm măreţia, demnitatea şi gloria celui învins dar care a luptat până la capăt. Aşa am fost zămisliţi noi, românii.
Contrafactual, ucronic, istoricul macedo-armân Neagu Djuvara spune că dacă la 28 iunie 1940 ne-am fi opus impertinenţei ultimatumului sovietic şi am fi rezistat (avem exemplul Finlandei, ţară cu 4 milioane de oameni care s-a împotrivit colosului sovietic) alta ar fi fost soarta României. Nu s-ar fi cedat fără luptă nici nordul Transilvaniei şi nici Cadrilaterul. Carol al doilea, un rege de toată ocara, şi-a ascuns laşitatea sub paravanul Consiliului de Coroană. În acest cadru dominat de laşitatea suveranului, au optat pentru rezistenţă armată, spre gloria lor, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir şi Ernest Urdăreanu. Nu au fost însă majoritari. Patriotismul puternic al celor 20 de milioane de locuitori ai României Mari ar fi asigurat o îndelungată rezistenţă la Nistru, poate chiar de durată, un an chiar, slăbind considerabil forţele sovieticilor de care s-au folosit mai târziu în invazia asupra Europei.
Notele ultimative adresate României la 26 şi 27 iunie 1940 încălcau flagrant tratatele internaţionale – pactul Kellogg-Briand, Convenţia de la Londra sin 1933, clauzele de bază ale Societăţii Naţiunilor Unite, considerate nule de Stalin. Prin aceste ultimatumuri se cerea României să cedeze o treime din teritoriu fără lupte. România a fost sfătuită să cedeze ,,în numele păcii pe pământ” !
În Consiliul de Coroană, Nicolae Iorga (asasinat mai târziu din ordinul secret al regelui Carol II, mârşăvie montată cu dibăcie machiavelică şi trecută pe seama legionarilor a căror conducere s-a opus şi s-a dezis, dar pata a rămas), împreună cu Stefan Ciobanu au susţinut că ,, cedarea Basarabiei ar redeştepta poftele ungurilor şi bulgarilor , iar decât să se răşluiască ţara bucată cu bucată, mai bine să murim cu toţii pentru un ideal al părinţilor noştri”. Ce cuvinte înălţătoare!
Stalin, mare pofticios de teritorii străine, anunţase ambasadorii săi de la Budapesta şi Sofia ca, în cazul neacceptării ultimatumului, Ungaria şi Bulgaria să atace concomitent România care n-ar fi putut face faţă triplei agresiuni armate. Bulgaria, căreia i se promisese întreaga Dobroge, din sentimente panslaviste, a obţinut mai apoi Cadrilaterul, în ciuda opoziţiei disperate a aromânilor. Măcar să se fi păstrat enclava Balcic, avem în multe locuri (Armenia, Georgia ) astfel de enclave etnice. Între Constanţa şi Balcic am fi avut şi astăzi curse navale regulate. Castelul Reginei Maria, toată pictura de valoare românească antebelică ilustrează valoarea, nu doar sentimentală, a Balcicului.
Stalin urmărea ca, prin invazie, să ocupe toată Moldova, până la Carpaţi, iar Rusia rumegă şi acum această idee a unei Moldove reîntregite şi cu un popor ,,moldovenesc”. Toţi românii basarabeni ar fi preferat să-şi sacrifice vieţile lor luptând, în locul perspectivei de a fi împuşcaţi cu zecile de mii (preoţi, învăţători, primari, cei înstăriţi etc) iar un milion să fie deportaţi în Siberia spre exterminare, aşa cum s-a şi întâmplat. Câţi s-au mai întors din această deportare? Ce a făcut România de astăzi pentru ei sau măcar pentru memoria celor sacrificaţi? Le tipărim spre difuzare cărţile, memorialistica scrisă cu sânge?
Guvernul Gheorghe Tătărăscu a decretat trei zile d doliu naţional, iar la 3 iulie 1940, orele 13, România a păstrat un moment de reculegere pentru cei peste trei milioane de români livraţi exterminării. Doar comuniştii români s-au bucurat nespus în acele zile. Cităm din comunicatul dat de acest partid, din care abilul Ion Iliescu a extras forţa PSD-ului de astăzi: ,, vestea eliberării Basarabiei de sub jugul boierilor şi capitaliştilor români a produs o bucurie de nedescris în rândurile tuturor celor ce muncesc din întreaga ţară! Este firesc ca muncitorii basarabeni, aflaţi în regat, […] să se grăbească să se întoarcă în Basarabia eliberată, în Basarabia sovietică, unde eroica (sic) armată roşie a pus capăt jugului greu al imperialiştilor români” ” (Manifestul CC al PCR din 6 iulie 1940). Cei care au căzut pradă acestui cântec de sirenă şi au plecat spre răsărit în acele zile tulburi, au fost îmbarcaţi la Ungheni în trenurile care i-au dus direct în Siberia, consideraţi de sovietici ca elemente româneşti subversive.
Să ne mai mirăm că unii foşti membri ai CC ai UTC (aripa devotată lui Ion Iliescu în pregătirea puciului anticeauşist) au ajuns după 1989 importanţi Miniştri, la MS de pildă, pentru ca apoi (demisionaţi din cauza unor plagiate de proporţii) să conducă nonşalant unele Academii, paralele cu cea Naţională, dar plătite din gros de la buget!
Unii stâlpi ai PSD etichetează şi acum, cum au făcut-o mai demult, interzicerea partidului comunist de atunci, care avea o compoziţie supramajoritar alogenă, ca fiind un act neconstituţional şi nedemocratic (vezi istoriografia din perioada comunistă care se învăţa în şcolile medii cu 10 clase cum deveniseră fostele licee cu 12 clase din antebelic.)
Pentru Basarabia şi basarabeni, spune Nicolae Dabija, lumea s-a inversat şi s-a prăbuşit atunci, la 28 iunie 1940. Ce facem astăzi pentru ei?
Îndată după reînfiinţarea sa, în primele luni după căderea regimului comunist, Partidul Naţional Ţărănesc (în prezent PNŢ Maniu Mihalache) a stipulat ca punct prioritar desfiinţarea urmărilor tratatului Ribbentrop-Molotov.
S-a ratat momentul istoric astral al revenirii Moldovei de peste Prut în sânul României, în 1989 când asemeni celor trei state baltice, Republica Moldova îşi proclamase independenţa. Lituania, Letonia şi Estonia nu aveau în spate o ţară mamă. În plus, erau foarte mici, dar decise să-şi apere independenţa, la nevoie prin luptă, având şi exemplul Finlandei.
Moldovenii au manifestat un mare curaj atunci când au trecut de la grafia cu caractere slavone la cea latină. Lupta a fost eroică, limba română fusese mută vreme interzisă. Marele patriot Nicolae Dabija fusese exmatriculat din facultate împreună cu toţi colegii de grupă pentru că vorbeau între ei româneşte. Scriitorul Mihai Prepeliţă a suferit persecuţii greu de imaginat astăzi pentru acelaşi motiv, acuzat de ,,naţionalism românesc”. După 1940, în timpul ocupaţiei sovietice, cei care scriau chiar şi un bileţel în limba română erau trimişi în Siberia de gheaţă. Nu se vorbea româneşte în locuri unde puteai fi auzit. Era limba ,,imperialiştilor români” .Curtea Supremă de la Moscova a condamnat un caricaturist pentru că ar fi ,,insultat limba rusă” printr-un desen... În Parlamentul Moldovei se ducea o mare bătălie.
S-a trimis o delegaţie la Bucureşti cu propunerea de unificare prin voinţa celor două parlamente. Delegaţia, în frunte cu Leonida lari a ajuns la preşedintele Ion Ilici Iliescu. Acesta i-a invitat politicos într-un autobuz şi i-a dus la sediul Ambasadei sovietice, înfăţişându-i ambasadorului Tiajelnikov, să face ce vrea cu ei. Când s-au văzut în curtea ambasadei au îngheţat. Nu ştiau dacă vor mai ieşii vii, au refuzat cafeaua şi ceaiul dar au fost eliberaţi. S-au întors la Chişinău cu frigul în oase, dar şi-au revenit.
Mass media din România, controlată de noua putere, a tăcut mâlc.
Oare nu ar merita Leonida Lari, chiar şi numai pentru valoarea ei ca poetă să aibă o stradă sau o piaţă în Bucureşti? În locul Parcului Tolbuhin, de pildă, sau al străzii J L Calderon, un agent străin mort accidental (?) în timpul revoluţiei, nerevendicat de nimeni, fără merite legate de ţara noastră?
Literatura şi Arta, o revistă de excepţională valoare, prima publicaţie care a avut îndrăzneala să apară de sub tipar cu caractere latine, nu pătrunde nici astăzi în România, nu se pot face abonamente, ordinul dat de Ion Ilici Iliescu este respectat şi astăzi de partidul cel mai bine reprezentat numeric în Parlamentul României, care-l ascultă încă orbeşte. Este o publicaţie care luptă decis pentru unire, ceea ce displace urmaşilor celor care l-au răsturnat de la putere pe Ceauşescu. Reamintim faptul că la ultimul Congres al PCR, Nicolae Ceauşescu a afirmat răspicat necesitatea desfiinţării pactului Ribbentrop-Molotov, stârnind furia nepotolită a sovieticilor. Pentru ce Inspectoratele de Învăţământ, dominate de PSD, nu permit discuţii în instituţiile de învăţământ pe tema unificării ţării? Reprezentanţi ai Uniunii Scriitorilor sau ai Medicilor Scriitori nu sunt primiţi, ca să dăm un singur exemplu, în Colegiul Spiru Haret din capitală, acel Haret care s-ar întoarce în mormânt pentru acest fapt. Noul Parlament va schimba după 2025 această atitudine? Vor putea afla elevii adevărata istorie a Basarabiei? Depinde de cum va fi rezultatul votului de la finele acestui an.
Am fost nu de mult la Cernăuţi, împreună cu criticul literar Ion Predescu şi cu scriitorul Andrei Breabăn. Sute si sute de noi morminte al etnicilor români recrutaţi cam cu de-a sila şi duşi în prima linie a frontului. Scapă cei care pot da 7000- $. Oare, pentru salvarea românilor din Bucovina, nu am putea plăti (România) aceşti bani, aşa cum au plătit ca să-i scoată din ţară nemţii şi evreii pentru conaţionalii lor? Populaţia românească din Bucovina ucraineană este ameninţată cu dispariţia şi deznaţionalizarea.
Închei cu întrebarea adresată în mod imperativ: ce trebuie să facem acum noi, românii, puşi în faţa istoriei care ne va judeca?
