De la un capăt şi până la celălalt, ceremonia de inaugurare a Jocurilor Olimpice de la Paris mi-a amintit de „Spuma zilelor”, a lui Boris Vian. O călătoria la limita realului printr-o enciclopedie de imagini simbolice, de situaţii istorice travestite în spectacol bulevardier şi de sentimente puternice, rămase fără timp de dezvoltare; o adevărată avalanşă pentru care nu poţi fi niciodată pregătit îndeajuns. Trimiterile livreşti au pus la grea încercare pe telespectator, scriptul însuşi, primit de comentatorii de televiziune, fiind unul dintre cele mai sărace în informaţii din câte am auzit până acum.

Urmaşii celor care au produs marile curente ale gândirii şi creaţiei artistice ale lumii au avut de ales între un spectacol simplu şi agreabil - de sunet, lumină şi culoare - şi această călătorie printre valorile ideatice, artistice, morale şi materiale, atât de vii într-un Paris subacvatic pe durata întregului eveniment din cauza ploii care n-a contenit.

Festivitatea de inaugurare a Jocurilor Olimpice a căzut ca o ghilotină peste lumea nimicurilor de toate felurile, care îi ţine ocupaţi cu atâta succes pe cei mai mulţi dintre noi. La fel ca „Spuma zilelor” din adolescenţa mea, după lectura căreia lumea a început să funcţioneze cu totul altfel pentru mine, cu şoareci glumeţi ascunşi după periuţa de dinţi şi spectacole de filosofie susţinute de un oarecare Jean Sol Partre - în timp ce audienţii obosiţi sunt împinşi cu teul în afara spaţiului - şi cu o floare sângerie ce creşte, la final, direct din pieptul fetei, iubita mea. Modelul, zic eu, al celor care au înscenat spectacolul lumii oferit lumii aseară, de la Paris.

România a strălucit în poveste, dar nu prin marile nume din artă, literatură şi filozofie, formate şi desăvârşite la Paris, ci prin prezenţa la ceremonie a primului sportiv din această lume care a primit nota zece, în 1976, la jocurile din Montreal. O poziţie ocupată pentru totdeauna în istoria jocurilor olimpice de Nadia Comăneci, purtătoare - alături de alţi trei mari campioni - a torţei olimpice, pe drumul făcut pe Sena la final.

Înţeleg că au apărut şi supărările şi îmi pare rău pentru cei supăraţi. Nu ştiu de unde au găsit timp şi energie să se supere. Ceea ce am urmărit aseară, ca spectator, are nevoie de multă vreme pentru a fi consumat şi pentru a fi asimilat. Mai mult de atât, din punct de vedere artistic, Parisul a redeschis prin acest spectacol cutia cu provocări a secolului trecut. Filmul, artele plastice şi coregrafia, literatura, artele interpretative şi teatrul, muzica şi chiar moda vestimentară nu mai pot fi la fel de aici înainte. Parisul cheamă din nou la el pe artiştii din toată lumea, aşa cum a făcut în ultimele două sute de ani. Iar, când artiştii tineri pleacă spre Paris, îi urmează de obicei foarte multe categorii de oameni dintre cei care au ceva de spus în domeniile pe care le stăpânesc.

Îi aşteptam la tribuna supărărilor pe comentatorii politici. Nu i-am auzit. Deocamdată, mi-am zis. Ceremonia a cam durat şi a fost destul de sofisticată pentru cei mai mulţi. Poate i-a descumpănit puţinătatea subiectelor politice din periplul istoric şi cultural şi, mai cu seamă, din şirul spiciurilor de final. Cel mai scurt şi mai inspirat trebuie să-i fi lăsat de-a dreptul fără glas. Acel „No, hai!” rostit de preşedintele francez, împrumutat parcă de la moţul celebru care i-a îndemnat la revoluţie pe semenii lui din Munţii Apuseni. Ca să adăugăm şi noi ceva din spuma zilelor şi a istoriei noastre, la spectacolul de poveste transmis seara trecută de la Paris.