Traseismul politic este un element recurent al politicii, în general. Acesta are la bază mai multe „raţionamente”, de la „apusul” unor formaţiuni social-politice în diferite perioade ale ciclului electoral şi până la dezamăgirea şi constrângerea aleşilor de a-şi schimba partidul pe listele căruia au fost aleşi.
Deşi are implicaţii substanţiale asupra „sănătăţii politice” a unei naţiuni, traseismul politic, o practică des întâlnită chiar şi în ţările cu o tradiţie democratică solidă, denaturează voinţa alegătorilor, constituind, totodată, o înşelare a intenţiei acestora şi concurează, adesea, cu schimbarea opţiunii chiar în rândul votanţilor.
În cazul României, traseismul politic apare, de obicei, la finalul ciclurilor electorale, când se încearcă „legalizarea” lui prin emiterea de documente cu valoare juridică. Privind din punct de vedere strict politic, astfel de legiferări se fac cu scopul de a câştiga capital politic înaintea unor rânduri de alegeri, nefiind altceva decât un truc de „sabotare a democraţiei”. Astfel, traseismul politic devine periculos deoarece comportă elemente ale coruperii politice şi poate lua aspectul denaturării reprezentării politice, având impact direct asupra stabilităţii instituţionale.
Mai mult decât atât, nici un politician sau partid politic nu poate oferi predictibilitate în urma migraţiilor politice. Ţara noastră se înscrie în rândul ţărilor care nu manifestă circumspecţie cu privire la traseismul politic, chiar dacă necesitatea unei reforme este clamată, deopotrivă, de clasa politică şi de societate.
Deşi soluţii la problema traseismului politic există şi au mai fost vehiculate şi în trecut, de pildă pierderea mandatului, acestea fie nu au fost luate în serios, fie nu au avut girul Parlamentului. Amalgamul de interese politice împletite cu cele personale primează în detrimentul voinţei alegătorului.
Nivelul de credibilitate al aleşilor scade semnificativ în ochii alegătorilor, mărind hiatusul dintre cele două entităţi. Dincolo de toate aceste aspecte, traseismul politic este, în esenţă, un test al credibilităţii aleşilor, pe care mulţi aleg să-l pice, nefiind forţaţi de împrejurări.
Nutresc convingerea că cei care aleg această cale nu sunt mânaţi decât de câştiguri personale, de scurtă durată, cu efecte negative pentru bunul mers al comunităţilor care i-au pus în funcţii.
În concluzie, traseismul politic, „boala incurabilă” a politicii, indiferent în ce sens al spectrului politic se face, ridică multe probleme, inclusiv analitice, care relevă trăsături esenţiale ale sistemului politic autohton, caracterizat de „artificialitate” şi caracterul retoric al diferenţierii clasei politice. Migraţia politică efasează doctrinele politice şi duce în derizoriu orice încercare de fundamentare a principiilor politice.
De aceea cea mai bună soluţie pentru combaterea traseismului politic este dincolo de legiferare, importanţa administraţiei locale de a reuşi dezvoltarea financiară a localităţii, până la punctul de a deveni independentă de alocările guvernamentale pentru funcţionare. Altfel spus, autonomia financiara sau independenţă economică, aspect care nu îl mai forţează pe edilul în funcţie să fie nevoit sau şantajat de vreun partid politic pentru a schimba formaţiunea, funcţie de alocările de la centru. Cu cât o localitate este mai dezvoltată, independentă, cu atât mai mult scade pericolul traseismului politic, dimpotrivă, edilul nu mai este vulnerabil şi rămâne consecvent partidului pe lista căruia a fost ales.
Laurenţiu Cazan, deputat PNL
