Creaţia lirică, creaţia în general, are nevoie de ceea ce se numeşte homo faber. Nu numai lucrul cu sensuri mute a "lucrătorului" în sine, particular, privat, ca o modalitate de manifestare a scriiturii, "dar" în sine pentru scriitura, care, până să devină ea însăşi valoare, creşte. Creşte nu numai textual, ca logică şi expresivitate, creşte şi în contextul, în care există un lector, mai mult sau mai puţin inocent, mai mult sau mai puţin instrumentalizat, profesionist. Aşa este viziunea, ar trebui să fie, manifestată prin prezenţa profesorului, a mentorului. Între aceşti mentori se situează şi Maria Cenătescu, profesoară de arte vizuale, la Colegiul Alexandru Lahovari. În spaţiul mentoratului, din interiorul ştiinţelor umaniste, Maria Cernatescu se exprimă în aşa fel încât este în prim plan. Are metodă şi metodică. Decenii, s-a prevalat de ele pentru a forma receptori, afectiv, cognitiv, receptivi la teoriile învăţării. Excepţiile, valori în sine, îi poartă numele. În lumea cuvintelor meşteşugite, Maria Cernătescu pătrunde şi descrie în versuri o complexitate a emoţiilor, a sentimentelor proprii care o cantonează într-un spaţiu ce nu-i ajunge, un spaţiu îngust, închis, o cuşcă existenţială din care nu poate evada. Chiar dacă, uneori, uşiţa spaţiului închis se deschide, poeta nu mai are curajul să zboare. Este o captivă în propriile-i trăiri emoţionale, considerând zborul, eliberarea, târzie, fără a-i mai găsi rostul. Personalitatea poetei este o succesiune de tumulturi care-i brăzdează interiorul, veşnic neliniştit, plin de întrebări fără a le căuta răspunsuri: "Eu sunt apa cu tumulturi ce brăzdează huma stinsă, / Într-o iarnă care curge de limanuri neatinsă, / Alb copac în dans frenetic cu 'ncleştare-n agonie, / Nici lumina din străfunduri n-o străbate prin pustie. // Mă dizolv fără oprire într-o sferă ispitită, / Ca o luptă nepierdută dintr-o rundă iscusită,/ Încleştări nimicitoare şi amaruri înecate, / Pe o mare iscodită printre valuri nesecate."
Volumul "EU SUNT APA CU TUMULTURI" este o parcurgere prin labirintul sufletului poetei, un drum cu doruri, dorinţe neglăsuite, cu "zboruri nezburate". Poeta se simte înfrântă într-o "lume veche şi mică": "Mă frâng în ramuri, / Înfrântă zănatec de îndoieli nescrise, / Mă împrăştii în zbateri / Legate în hamuri nestrânse. // Mă doare strânsoarea din chingi desfăcute, / În rugă de seară, mă scutur de ea, / Alunec agale, visând a crea / Zănatice gânduri. // Legată sunt de stele, / În locul ce mie, mi-e dat cu destin, / Prin lumea cea veche, / Îngustă şi mică!" (Mă frâng...). În poemul "In loc de motto" apare, ceea ce se numeşte, în general, ars poetica, un cumul de conotaţii clasice, de exprimare directă, într-un cod cultural afirmativ, negativ, viabil şi cu expandări de trăiri conceptuale, senzoriale, celeste, terestre: "Doamne, ce m-aş face fără zbateri, / tatuate pe vecie / într-un suflet prins în arderi? Versuri frumoase pentru timpurile când profesorii purtau butoni şi haine cu dungă, iar doamnele aveau grija scrobelii. Devastări aproape naturaliste, oximoronice, aproape expresioniste, de partea bună din goold, din existenţa normalităţii ca aurea mediocritas, cu nimic peiorativ, ba cu liniştitor de pozitiv: "Doamne, iartă-ţi partea cea din tine, / ce mi-ai dat-o mie, lutul, / prins in chingile divine! / Chiar de sunt în trup femeie, / Tot din tine-s ruptă, zee! Frumos şi inedit, de memorat, este poemul: EU SUNT APA CU TUMULTURI, interpretat în pandant cu tabloul de pe pagina premergatoare, un portret, aşa de blajin, încât schimbă semantica lexemului, în auroral de hiperrealia fascinatie, cu devastări perpetue şi de temelii longevive...O recuperare de spaţiu protector, cu aer şi substanţa timpurilor de altădată... Complexul tematic instituit, apa cu tumulturi, huma stinsă, agonie, dizolv, sferă, ispitită, hoarde mari de agonii, ar putea fi trecut la capitolul clasicului de citit la vârsta lecturilor formative, din programa în parametrii diacroniei. Cantabilitatea versurilor duce spre această afirmaţie, însa fiinţa curat de Moldova a autoarei pune altă canava pentru câmpurile semantice: "Eu sunt apa cu tumulturi ce brăzdează huma stinsă...Mi-am ascuns adânc în mine hoarde mari de agonii...Ca un cântec dintre veacuri şi mirosuri de pricesne...
Cu ieşirile apoi, din micile epifanii, de întâlnit în:
Alb copac în dans frenetic cu 'ncleştare-n agonie, / Nici lumina din străfunduri n-o străbate prin pustie...
In "Zidiri", aceeaşi constructie oximoronică, cu metafora vegetală, superb creativă: "În sărutul cu pecete prins în lava de femeie.../ Eu, alint dar şi scânteie!" Poezia Mariei Cernatescu este plină de culoare şi lirism concentrat, făcând-o ecou, vibraţie într-o mare de nelinişti, o poezie sensibilă şi pătrunzătoare în sentimentul lectorului. Ultima poezie a volumului, "Am strâns în pumni", ne dezvăluie acumularea trăirilor până în iarna vieţii, cu doruri, regrete, încrâncenări, care nu-şi vor găsi locul şi liniştea în viaţa poetei: "Am strâns în pumni o viaţă-ntreagă, / Încrâncenări şi amintiri, / Ninsori şi ploi în ierni mă leagă / De iureşul unei sclipiri! // Am strâns bobiţe de otravă, / Prin pliuri de argint, în sânge, / Miresme de venin de-agavă, / Mă dor prin glasul ce mă strânge! // Am strâns şi ceţuri răzvrătite / Pe-altare cu negoţ parşiv, / Să plângă-n neguri aiurite, / Biet lutul de pustiu avid!"
