Monden

Vino să vezi la Teatrul Ariel: Tartuffe

Dacă spectacolul de teatru ar fi fost doar o felie de divertisment numai bună de mestecat înainte de somn, multă lume ar fi trăit fericită pe acest pământ. Spectatorii, în primul rând, care nu cumpără bilete de acces în sălile de spectacol pentru a le fi tulburată digestia şi viaţa, în general, cu tot felul de probleme sortite discreţiei conjugale, profesionale, sociale şi naţionale, ca să zic aşa. Stăpânirea, sub toate formele ei. Administratorii de ţări, de regiuni şi de localităţi, politicieni şi funcţionari, în marea lor majoritate, plictisiţi de mofturi artistice de toate felurile şi obosiţi de luptele pe viaţă şi pe moarte pentru bani şi pentru puterea de decizie, fratricide de cele mai multe ori. Castele profesionale care stăpânesc educaţia, sănătatea, divertismentul şi credinţele oamenilor. Din interiorul acestora, scriitorii şi creatorii altor arte, producătorii de texte dramatice, de imagini şi de tot felul de evenimente publice, decorative, uşor de vândut pe piaţa nimicurilor cu care se pot făli şi ei şi susţinătorii lor. Poate chiar actorii şi regizorii lor, dacă e să răscoleşti mai atent prin ceea ce se joacă pe multe scene româneşti de teatru, finanţate de la bugete locale şi de la bugetul naţional, în copleşitoarea lor majoritate, şi care fac din repertoriul propriu un fel de panou pentru liniştea celor care îi finanţează. Dacă spectacolul de teatru ar fi fost doar o felie dulce de divertisment, multă lume ar fi trăit fericită pe acest pământ.

Istoria spectacolului de teatru a înregistrat de-a lungul timpului şi evenimente în care liniştea despre care vorbesc s-a tulburat. Un exemplu ar fi trebuit să fie, după părerea mea, acest Tartuffe montat de trupa Teatrului Ariel din Râmnicu Vâlcea, în regia şi scenografia lui Gelu Badea. Povestea lui Tartuffe, dar mai ales a grupului de oameni în mijlocul cărora poposeşte, seamănă în bună măsură cu situaţii recente şi cu personaje reale din cotidianul românesc. Povestea lui Molière, nu alta, şi personajele lui Molière, nu altele, în tuşele în care au fost desenate de dramaturg. Clare, puternice, din vecini, cum se aşteaptă întotdeauna bunul spectator tolănit confortabil în fotoliul de catifea.

Piesa de teatru „Tartuffe sau Impostorul” a fost scrisă în urmă cu peste trei sute cincizeci de ani şi jucată pentru prima dată în Franţa, la Versailles, în 12 mai 1664. Prima mea observaţie este că Impostorul, cu care Molière îşi subintitulează piesa este cu totul alt cuvânt acum, în limba română, cel puţin, deşi dicţionarul nostru se străduieşte să-i menţină conţinutul vechi, acoperit de un strat gros de praf. Cuvântul impostor, folosit pe perioada vieţii mele cu sensul de travestit profesional, nu mai pare atât de potrivit pentru un Tartuffe contemporan, care deposedează de fiice, de neveste şi de averi pe cei bogaţi, dar neputincioşi în faţa bunătăţii divine, afişate tot timpul şi la fiecare pas. Există cuvinte mult mai simple şi mai potrivite pentru descrierea acestui personaj. Povestea reală din „Tartuffe” nu este însă a impostorului, a şarlatanului, ci a naivităţi cultivate intens, pe calea credinţelor religioase, care îi lasă pe oameni fără apărare în faţa farsorilor şi a şarlatanilor cu chip evlavios. Exploatează sau nu acest filon spectacolul pe care l-am văzut la Teatrul Ariel?

Nu cred că Molière şi-a îndreptat satira în direcţia neglijenţei cu care se expun oamenii la efuziunea de bunătate creştină, revărsată din gura te miri cui. Şarlatenia a fost ţinta lui. La fel cum puternicii cei mari ai vremii lui Molière nu se cădea să ajungă în bătaia focului unui biet dramaturg. Dimpotrivă. Pentru cine n-a citit piesa de teatru: regele însuşi intervine şi rezolvă chestiunea folosindu-se de instituţiile statului său, foarte pricepute, susţine Molière, asigurând cu acest episod un final fericit. Deci, unde-i satira şi unde-i atacul împotriva puternicilor vremii cu care se ocupă spectacolul de teatru de multă vreme pe acest pământ? Nu este sau, mai bine zis, nu este pe suprafaţa pe care o privim în mod obişnuit.

Citit acum, textul nu are nimic vesel în el. Aş zice că este chiar trist, în pofida câtorva farse care sunt plantate ici-colo pentru a-l denunţa pe Tartuffe. Nişte oameni, rude între ei din trei generaţii diferite, plus o slujnică isteaţă cu adevărat, încearcă să denunţe un personaj care li s-a alăturat ca urmare a bună-voinţei oarbe, mistice, a celui mai puternic dintre ei: Orgon, individ foarte bogat (nu preot, cum ni-l arată regizorul Gelu Badea, cu veşminte şi instrumente de gen), fiu şi produs al mamei lui evlavioase, soţ al unei doamne nicicum, tată al unei fete de măritat şi al unui băiat nesigur pe el, admirator al unui individ cu limbaj mieros, care copleşeşte cu bunătatea sa expusă public, în mod ostentativ. Orgon cade în capcana bunătăţii evlavioase montată de Tartuffe cedându-i tot ceea ce are şi respingând efortul de a-l opri, făcut de toţi ceilalţi, mai puţin madam Pernelle, mândră de fiul ei, tocmai pentru că îi continuă stilul evlavios, orb la infinit. Restul e poveste şi vă recomand să o urmăriţi pe scena de teatru pentru că, după mai bine de trei sute cincizeci de ani, episoade ale acestei poveşti ajung la noi zilnic, din sursele de informaţii ale secolului acesta modern în care trăim.

Cam aşa gândeam înainte de a merge în sală să văd cu ochii mei ce s-a întâmplat cu piesa de teatru „Tartuffe”, ajunsă în secolul douăzeci şi unu, pe scena teatrului Ariel.

Înainte de toate, eram curios să aflu care dintre cele două traduceri în limba română ale textului a fost aleasă de regizor. Pe afişul care circulă pe internet şi pe cel din foaier nu scrie a cui traducere e. Înţeleg că Gelu Badea a optat pentru aceea semnată de Alexandru Toma pe la mijlocul secolului trecut. Varianta în versuri, poate cea mai puţin potrivită pentru o construcţie modernă a unui spectacol cu „Tartuffe”. Probabil există mai multe transpuneri în limba română, mult mai apropiate de auzul nostru şi mai potrivite pentru scena decorată minimalist, pentru vestimentaţia interbelică a personajelor, pentru cele câteva secvenţe de musical şi pentru cele patru microfoane pe stative înalte, aliniate pe buza scenei, de la un capăt la altul al acestui spectacol. Traducerea la care m-aş fi aşteptat eu este aceea semnată de Romulus Vulpescu, folosită şi pe alte scene româneşti în mileniul cel nou în care am intrat în urmă cu câţiva ani.

Alegerea transpunerii în limba română a piesei de teatru „Tartuffe” este importantă pentru că, aşa cum am spus deja, versurile întreaptă percepţiile în cu totul altă direcţie, actorii înşişi ajungând de câteva ori în mijlocul unui recital de poezie care este, desigur, un cu totul alt gen de spectacol. Adevărul este că, încă de la intrarea în sală, simţurile îţi sunt îndreptate în cu totul altă parte decât acolo unde le-a dirijat dramaturgul. Spaţiul scenic al spectacolului sugerează incinta unei biserici, nu al unei case bogate, în care se petrec multe lucruri păcătoase, cum susţine madam Pernelle. Orgon, cel de pe scenă apare ca un preot practicant, nu ca un nobil cu dare de mână, de interes pentru intriganţii care acţionează la curtea regelui francez. Şi tot aşa, din direcţie ciudată, în direcţie greşită, un personaj se mişcă la un moment dat ca un fel de păpuşă mecanică pentru a ne arăta supuşenia, dacă replicile n-au fost suficiente să înţelegem acest lucru până atunci. Mai mult, patru-cinci personaje se aşează pe buza scenei la un moment dat să fumeze în grup o ţigară electronică cu efect evident halucinogen. O scenă de promovare a produsului, fără nicio legătură cu evoluţia acţiunii şi a personajelor din această poveste, al cărui fir se îndreaptă mai tot timpul în direcţii confuze şi contradictorii.

Am fost martorul multor prelucrări moderne ale artei clasice pe parcursul vieţii mele şi iubesc necondiţionat teatrul absurdului, realismul magic, indiferent de arta care l-a abordat şi toate curentele artistice care au îndrăznit mai mult. Scena pe care am văzut-o în spectacolul „Tartuffe” semnat de Gelu Badea nu se înscrie în nimic din acest tip de vreau-mai-mult şi de uite-ce-mi-a-trecut-prin-cap. Poate fi însă oricând un clip publicitar pentru obiectele de inhalat substanţe halucinogene, reuşit, probabil, dacă vinde mai mult.

Episodul care m-a intrigat cel mai mult este însă cu totul altul. Finalul, cel care îndreaptă pe spectator într-o direcţie greu de acceptat. Personajele din scenă, acuzate deseori de ură, de Orgon şi de mama lui, îl ucid pe Tartuffe. Aşa, nitam-nisam. Am crezut că este o glumă, la care autorul spectacolului va reveni cumva până la căderea cortinei. Personajele acelea de pe scenă, a căror acuzaţie de ură tocmai a căzut, ucid ca într-un roman de Agatha Christie. În grup. Diferenţa este că, în romanul poliţist, fiecare dintre cuţitari are un motiv de viaţă şi de moarte să participe la acea crimă. Aici, nu. Finalul lui Molière, cel din textul piesei de teatru, este mult mai simplu şi mai contemporan decât cel propus de regie. În original, regele trimite pe poliţist să-l aresteze pe Orgon pentru trădare, înscenând astfel arestarea lui Tartuffe, care se dovedeşte a fi un şarlatan căutat de multă vreme de poliţie. Vedeţi, cum spuneam mai înainte, eficienţa statului şi a instituţiilor lui trebuiau să strălucească şi să aducă fericirea pe pământ. Regia acestui spectacol ne trimite însă în cu totul altă direcţie, cum a făcut încă de la început, ratând şi denunţarea şarlatanilor care îi tâlhăresc pe naivi înspăimântându-i cu vorbe culese de prin biserici şi a servilismului la care pot împinge puternicii zilei pe artişti. Şi aşa, nimic nu ajunge nicăieri.

Am fost bucuros să-i revăd pe actorii Teatrului Ariel în formula unei distribuţii care ar fi meritat mai mult. Alin Păiuş, construind acel Tartuffe care trece cu uşurinţă de la un chip la altul, răsplătit cu multe aplauze de public, la final. Gabi Popescu, cu un Orgon credibil pe de-a-ntregul, înţepenit în cultura bisericească primită de la mama sa şi împins apoi până în pragul nebuniei de evenimentele care îl depăşesc. Cătălina Sima (dublu rol), o servitoare loială şi isteaţă, care pune întreaga familie în mişcare şi un portărel care ia în stăpânire cu plăcere situaţia disperată a celor păgubiţi. Anca Olteanu, în rolul Elmirei, cea de-a doua soţie a lui Orgon, gata să fie orice îi cere situaţia să fie. Alin Holcă este Cléante, cumnatul lui Orgon, sfătos şi principial din când în când, aşezat în poziţie de amant la un moment dat de către regie, fără nicio evoluţie în acest sens! Mădălina Floroaica este Marianne, fiica lui Orgon şi iubita lui Valère. Mihai Alexandru, Damis, fiul lui Orgon şi fratele Mariannei. Ionuţ Mocanu, Valère, iubitul Mariannei. Şi Julliet Attoh, madam Pernelle, mama lui Orgon, soacra Elmirei şi bunica Mariannei şi a lui Valère.

Cam atât despre un spectacol la care vă invit cu sinceritate, pentru că este pur-şi-simplu un clasic mai greu de întâlnit pe parcursul unei singure vieţi.

Dan TUDOR


 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...