Erau nămeţii mari cât jumate din zidurile unei case. Iarna lui ’83-84 a venit cu nişte zăpezi atât de bine stratificate, încât, pe DN7, pe la noi prin Linia, dacă-dacă vedeai 10 camioane şi două-trei autobuze rulând pe patinoarul drumului naţional.
Am avut vacanţă până în februarie, în acel an. Pârtia de urca pe lângă casa noastră, pe la Jieni, era atât de bine îngrijită încât semăna cu una de concurs de Olimpice de iarnă. În nămeţii care o străjuiau înfipsesem ramuri de brad şi de molid învelite în fâşii de dresuri şi alte trenţe găsite prin casă. Orice seară a sezonului era o feerie luminoasă şi de larmăt drăcesc al copiilor din vecini. Se încheia odată finalul Telejurnalului, în deplină comuniune cu partidul şi familia conducătoare.
Ne dădeam cu sania, cu pneuri de tractor sau de basculantă de 10 tone şi, ocazional, cu schiurile lu’ văru Gimi. Asta era adevărata aventură, că beţele le uitase la Voineasa, iar legăturile nu se potriveau nici ca mărime, nici ca încălţări le ce aveam p-acas’!
Şi apare brusc în peisaj ”Câţu” – Ionuţ a lu’ Stoica. „Bă”, zice, „tre ‘ să mergem cu Pluguşoru’! Altfel, nu văd cum să strângem bani să luăm mingea a bună”.
În Râmnic, la MotoVeloSport, pe strada aia de ducea de la gară la piaţă, trona în vitrină o bijuterie de minge de fotbal DIN PIELE. Costa 375 lei. Nici vorbă să deschizi gura acasă de aşa ceva, că te trezeai băgat la exorcizare de ăi bătrâni. Dar Câţu avea planul lui. „Îţi zic io, dacă ăştia ne văd cu minge d-aia, nu mai zice nimeni că suntem prea mici să jucăm fotbal cu ei!”.
Era clar, o minge de fotbal DIN PIELE era singura şansă de a avansa de la statutul de coinaci, boraci de 9, respectiv 6 ani până la... hmmm! Nu ştiam nici noi până la ce, sky is the limit, vorba ceea, dar ştiam că vom fi cineva.
Pe lângă DN 7, ici colo zăreai un petec deszăpezit în faţa porţilor de casă şi, poate-poate, câte o potecă croită prin troiene. „Ştii, mă, Pluguşoru?”. Sub fesul cu moţ ciufulit, neuronii mei puneau în balanţă: pluguşor = minge DE PIELE. „Ştiu, măă! Cum să nu ştiu?!! Cine nu ştie Pluguşoru?”.
Erau pe acolo o „Stea”, nişte rămăşiţe de „Sorcovă”, parcă-parcă şi ceva bădia Traian, cam vreo strofă... îmi ieşea un „Aho, aho” senzaţional, dar cam atât.
Era în Ajun de An Nou şi noi plănuiam jefuirea unor rute de colind ale tuturor prietenilor, vecinilor şi verişorilor noştri: ai lu’ Taifas şi Răguşitu, ruta de deplasare a ălor mari - Jieni şi d’ai Vuţoaicei, ba chiar şi pe a astora a lu’ Creangă, de erau, aşa, intercalaţi pe tot traseul.
„Bă, fii atent! Mergem până în curbă la Simeanu şi d-acolo începem de cum dă seara”, îmi spune Câţu. Intuiam un abac în mintea lui, unul ce mişca cu frenezie potenţiale câştiguri băneşti: piese uşurele de aluminiu sub forma monezilor de 5 lei, ba chiar şi victime bancnotice, din care râvneai cel puţin o căciulă de pandur de-a lui Tudor Vladimirescu.
Eu nu mersem niciodată atât de departe de uliţa bunică-mii. Până la Simeanu erau vreo 3 kilometri şi, palele de vânt ce răsfirau ultima zăpadă cernută pe drumul îngheţat nici nu mai păreau atât de reci, în comparaţie cu asta. Trebuia să începi însă de la o oră de seară moale, să prinzi acasă, prin curte chiar, vecini ce nu prea aveau de-a face des cu prezenţa ta puradeică şi indsignifiantă. Restu’… aaa, păi restul păreau deja rezolvaţi: ai lu’ Burnel ne ştiau, bătrânii ai lu’ Vânătoru erau oameni cumsecade, cu stil boieresc în ei, nea Popa nu se putea să ne refuze, că fusese cândva nush ce fel de om mare pe la Sfatul Popular şi încă îi plăcea să fie salutat cu ‘Dom’ Primar’. Deja când ajungeai la Beu, la Gagiu, la Meiţescu, la Ungureanu… eheee, nenicăăă, erai pe teren ferm!
Erau şi înconvenienţe de ordin tehnic. „Fă şi tu rost de o talangă, un clopot, ceva, că bici îmi fac eu!”.
În toată ograda bătrânescă nu existau decât: porc (decedat din motive de Ignat), gâşte, curci, iepuri şi raţe. Ca un făcut, niciuna din vietăţile ăstea nu veneau cu talanga în dotare.
Peste gard, cum dădeai spre aripa asta de deal, mai spre Sâmnicel, era nea Tache Ştefănoiu, cu caprele. Una dintre ele, Coroaba, purta mândreţe de clopoţel de broz: pfuu, sunet curat - aripă de înger pocnită cu vârf unghie sfinţită - aşa se auzea!. De trei săptămâni, caprele lui nea Tache erau furajate numai în grajd, pe motive de iezi şi pentru că iarnă turbată.
„Bă, Câţule, nu merge mă! Aude nea Tache, ştii că asta, Coroaba, mai dă şi cu cornu!”
„Las’, bă, că am acasă talanga mare de la vacă. Vedem acolo!”.
Joiana nu avea nimic din beligeranţa Coroabei. În grajd, la Câţu acasă, ne-am proptit de stinghiile staulului, am scuturat vaca de coarne, cu tot cu talangă, dar sunetul nu intra în orchestraţia pe care o gândisem noi.
Pentru Ionuţ, Câţu - adicătelea, problema s-a rezolvat uşor. Odată uşurat de lanţul de la gât, Grivei, dulău lor flocos din curte, s-a făcut nevăzut, fapt ce ne-a uşurat şi minciuna cu „Nush, tanti Leană! Am văzut că a tras de lanţ, l-a rupt şi a tăiat-o prin grădină, prin spate”.
Au urmat: ciuntirea unei mături de casă de o juma de coadă de lemn, despletirea unor saci de tărâţe pentru a face pleasna necesara biciului şi... apogeul carierei mele instrumentale: un clopot improvizat ad-hoc dintr-o cănuţă de tablă şi o linguriţă de servit dulceaţa.
Evoluţia noastră pentru seara aceea a decurs relativ bine. Eu am pierdut linguriţa şi a trebuit să împrumut alta de la gazdele ce ne-au primit (s-a returnat, staţi liniştiţi –n.r), Ionuţ era să miruiască câteva dintre ele cu biciul şi am reuşit şi să evităm ciocnirile cu pretendenţii la titlul de ‘cel mai activ colindător al satului Linia, comuna Budeşti’.
Am cumpărat vreodată mingea aia de trona sfidător în vitrina de la MotoVeloSport? Neah! Dar am avut cel mai tare sezon de vizionări de filme în cinematografele din Râmnic şi cred că ne-au mai rămas bani şi de o beşică din plastic tare, model volei de sală, la 35 lei, cât să ne facem şi noi debutul în echipa de fotbal a ălora mai mari.
