O săptămână şi jumătate de grevă generală a cadrelor didactice din învăţământul pre-universitar de stat a divizat societatea în tabere pro şi contra revendicărilor salariale cerute de dascăli şi a blocat încheierea în ritm normal a anului şcolar 2022-2023.

Cu peste 20.000 de manifestanţi urniţi pentru a protesta în faţa Guvernului şi a Palatului Cotroceni şi alte câteva zeci de mii ieşiti în stradă în oraşele din ţară, date uluitoare apar din mediul privat educaţional, unde salariile nete sunt deja la nivelul pe care îl solicită cadrele didactice de la stat. Mai mult, 600 de noi locuri de muncă în învăţământul privat din România au apărut numai în luna mai.

Salarii de până la 1.400 euro

Centralizarea ofertelor de muncă apărute în învăţământul privat numai în ultima lună arată peste 600 de joburi libere în grădiniţele şi şcolile din marile oraşe, conform platformei de recrutare bestjobs.

În mediul privat, salariile sunt dictate de cerere şi ofertă, iar instituţiile private de învăţământ oferă salarii care ajung şi la 1.400 de euro net.

„Mediul privat a intuit foarte bine dorinţa românilor de a avea acces la o educaţie de calitate, iar acest sector s-a dezvoltat foarte mult în ultimii ani. Nu de puţine ori, profesorii şi educatorii din sistemul public aleg să lucreze în mediul privat, atraşi de salarii mai mari şi condiţii de lucru asemănătoare cu cele din Occident”, spune Ana Vişian, Marketing Manager bestjobs.

Astfel, pentru un profesor sau învăţător de limba germană, în Bucureşti, există o ofertă salarială cuprinsă între 1.000 şi 1.400 euro net lunar. În plus, un profesor de limba engleză, cu o experienţă de predare 1-3 ani, tot în Bucureşti, poate câştiga şi 1.300 euro net. În Corbeanca, aflată la circa 15 km de Capitală, un învăţător din ciclul primar şi preşcolar, la o şcoală acreditată şi având clase de maximum 12 elevi, poate accesa o ofertă salarială de 800 - 1.300 euro net/ lună.

Majoritatea anunţurilor de angajare vizează oraşele mari ale ţării, unde există o cerere crescută pentru şcoli şi grădiniţe private. Bucureşti (şi Ilfov) domină categoric clasamentul pe oraşe, urmat de Cluj-Napoca, Sibiu, Timişoara şi Iaşi.

La polul opus, profesionalizare pe bani proprii

Din sistemul de stat, plângerile curg necontenit de la debutul protestelor.

„Aş dori să vă expun câteva din marile avantaje ale vieţii de profesor:

- un salariu mizerabil, o bătaie de joc după 20 de ani de muncă. DAR e câştig stabil!! Poţi să faci un credit pe viaţă la echipament electrocasnice?? Poţi!

- 6, 7 ore de muncă pe zi, fără meditaţii. (de ce să faci meditaţii când ţi-ai luat frigider în rate??) Nu contează că e aproape gol. Ai? Ai!

- Dacă îţi place meseria şi mai ai şi norocul să predai ceva "ce se cere la examen" sau e util pentru un viitor, iată cum stau lucrurile: ZECE ore de munca pe zi, trezire 7: orele, pregătiri pentru ore şcolare, pregătire (plan de lecţii, conspectare, documentaţie, planificare, target variabil) pentru toate orele. La revedere timp cu familia, la revedere prietenii, relaxări de săptămână, la revedere lectură de odihnă, la revedere TV. La 10 - "pici blană!!" pentru că la 7 sună goarna "conştiinţei!”
– V.A., profesor titular limba engleză, Râmnicu Vâlcea.

În aceeaşi situaţie se trezesc şi suplinitorii, mai ales cei care fac naveta şi către alte clase din judeţ. N.C. are 46 ani, este suplinitor şi predă Educaţie Civică la mai multe clase, unele în Râmnicu Vâlcea, altele în comune din nordul judeţului.

„Am norocul de a avea şi alte venituri care îmi dau echilibru în bugetul personal. Însă, din cei 2.400 lei net primiţi ca salariu am fost nevoită în două rânduri să îmi plătesc modulele de profesionalizare şi pedagogice. De fiecare dată câte 400 de lei plătiţi din buzunarul propriu. Repet, nu este neapărat vorba de veniturile mele, dar întrebaţi-vă cum rezistă colegi de-ai mei fără alte surse de venit. Pentru diverse acţiuni derulate în «Săptămâna Verde» sau «Săptămâna Altfel» a trebuit să apelez la cunoscuţi pentru sponsorizări. Ce fac restul profesorilor care nu au în cercul lor de amici astfel de persoane? Învăţământul de stat seamănă tot mai mult cu voluntariatul”, conchide aceasta.

Profesorii performanţi, în prima linie

În replică, inspectorul general şcolar Mihaela Andreianu spune că problema profesionalizării cadrelor didactice este una mai subtilă.

„Ţine de fiecare şcoală în parte să acceseze aceste fonduri pentru formare profesională a cadrelor didactice. În acelaşi timp, şcoala trebuie să aibă performanţe vizibile. La fel, un alt criteriu este cel al formării pe discipline, unde avem un deficit de cadre. Se preferă în special profesionalizarea pe Tehnologia Informaţiei şi Comunicării pentru a ne adapta cerinţelor viitorului”, punctează Andreianu.

Din spusele sale, pare un întreg vicios. O şcoală care nu aduce în prim plan rezultate notabile ale elevilor nu poate accesa fondurile pentru profesionalizarea angajaţilor. Fără o mai bună pregătire a acestora, performanţele elevilor vor întârzia să apară.

În momentul de faţă, România are peste 250.000 cadre didactice în sistemul preuniversitar de stat. Aproximativ o treime sunt suplinitori, iar asupra performanţelor acestora, ca şi asupra stilului pedagogic practicat de unii titulari de catedră planează destule semne de întrebare.

Astfel, cu aproximaţie, 50% dintre cadrele didactice din sistemul de stat nu pot ridica ştacheta performanţei decât investind bani proprii în formarea profesională, bani pe care nu prea au de unde să îi stoarcă pe fondul unor salarii ce încep de la 2.400 lei net.