Povestea aceasta se petrece într-un loc în care nici undele radio nu ajung prin antenă în receptoarul din scânduri şi diode, pornit din când în când, din nu ştim care motiv. Vocea de la telefon vine pe sârme agăţate de stâlpi din lemn, slăbite de căldură şi de greutatea păsărilor care îşi pierd suflul zburând pe deasupra lor. Singurul semn mai aproape de vremuri cunoscute este panoul publicitar pentru pantalonii albaştri purtaţi de un văcar care se apropie de casă ducându-şi şaua rămasă fără cal. As Western as the West itself…, scrie pe panou. În rest, nisip real, adus din deşertul pe care îl bănuim în apropiere şi căldura pomenită în câteva rânduri, fără nicun efect vizibil asupra nimănui. Omul care aduce ploaia se joacă în stagiunea 2022-2023 la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea, în regia lui Vlad Crsitache şi scenografia Clarei Pop.

Omul care aduce ploaia (The Rainmaker) poartă semnătura lui Richard Nash (1913-2000), dramaturg, scenarist şi romancier american. Celebritatea piesei de teatru, scrisă în 1954 şi tradusă cu timpul în peste patruzeci de limbi, se bazează pe ecranizarea din 1956 (regia Joseph Anthony), care îi are ca protagonişti pe Burt Lancaster şi Katherine Hepburn. În România, Omul care aduce ploaia s-a jucat pentru prima dată în 1957, în regia lui Liviu Ciulei şi interpretarea lui Fory Etterle (Starbuck) şi Clody Bertola (Lizzie). Există şi o versiune radiofonică a acestei montări şi o descriere foarte amănunţită a spectacolului în cronica publicată de Ecateriana Oproiu în revista Teatrul din iunie 1957.

Am văzut spectacolul Omul care aduce ploaia la Teatrul Anton Pann în urmă cu câteva zile, la a zecea reprezentaţie, mi s-a spus. Pe scena aceluiaşi teatru, am fost spectator, cu peste treizeci de ani în urmă, la un Hei, oameni buni! a lui William Saroyan, în regia lui Petre Vutcărău, cu Elvira Platon şi Gheorghe Grâu, de la Teatrul Eugen Ionescu, pe atunci. Ştiam că şi într-o piesă şi în cealaltă este vorba despre visătorul care trece printr-o comunitate mică, complet izolată de lume, şi despre pericolul la care se expune stârnind imaginaţia unora dintre localnici în direcţii mai curajoase şi mai pline de speranţă.

Povestea bătrânului Curry şi a copiilor lui este povestea muncii aspre şi neîntrerupte într-o fermă de la marginea deşertului american. A muncii care simplifică în mod nefericit relaţiile dintre oameni şi deformează evoluţiile naturale ale celor mai sensibili dintre ei. Spirit riguros (contabil) şi dominator (fratele cel mare), Noah, se poartă ca un posesor al adevărului ultim, definitiv. Intimidat de comportamentul fratelui său, Jim, ludic şi afectuos, evadează cu timiditate, gata să plătească pentru fiecare pas greşit. Lizzie este, dintre copii, personajul central. Întreaga familie conspiră pentru a o ajuta să se mărite. Cultivată şi isteaţă, ea reuşeşte să-i ţină la distanţă în mod involuntar pe toţi băieţii şi bărbaţii de care se apropie mai mult sau mai puţin forţat. Ajutorul şerifului, J. S. File, introvertit mândru şi primitiv, poate fi unul dintre aleşi. Identificarea unui soţ pentru Lizzie îi ajută pe bărbaţii din familie să treacă peste dezastrul pe care îl produce seceta în ferma lor. Gestul de a se ocupa mai întâi de găsirea unui soţ pentru Lizzie pare sinucigaş pentru unii care văd cu ochii lor cum le este decimată cireada de vite. Ei aleg să facă ceea ce cred că stă în puterea lor. J. S. File se dovedeşte însă un adversar la fel de redutabil ca dezastrul natural pricinuit de absenţa oricărei picături de ploaie.

În acest tablou, al secetei şi al neputinţei de a produce un viitor casnic pentru Lizzie, apare din neant Bill Starbuck, omul care promite ploaia în schimbul unei sute de dolari. O sumă deloc mică în spaţiul american, în urmă cu aproape şaptezeci de ani (1954). Şi nici acum

Bill Starbuck nu ascunde deloc faptul că este un farsor. Inventează poveşti care să-i susţină calităţile, cum este aceea că membrii familiei sale pot face ei înşişi minuni şi tot el spune că a inventat povestea pentru a fi mai convingător. O face însă cu atâta naturaleţe încât ceea ce produce este imaginea unui adevărat vrăjitor. Obţine sprijinul bătrânului Curry şi a lui Jim, opoziţia firească a lui Noah şi o îndoiala raţională de la Lizzie. Suficient pentru a-şi începe treaba, vraja, ritualul fără noimă, la care participă cu toţii, vrând-nevrând. Mai puţin şeriful Howard Thomas şi ajutorul său J. S. File, care apar în scena finală căzuţi parcă dintr-o altă lume, cu călători fantomatici urmăriţi pentru infracţiuni îndoielnice, uşor de trecut cu vederea, la o adică. Şi aşa, finalul pare a fi unul optimist, un fel de happy-end pentru cei cu somn liniştit la sfârşit de săptămână.

Lizzie descoperă mecanismul respectului de sine, este adevărat. Şi devine o cu totul altă femeie după aceea, capabilă să aleagă între visele mărunte, realizabile, pe măsura numelui pe care îl poartă şi visul măreţ şi riscant al unei vieţi aventuroase, sub un nume de împrumut. Sărmanul J. S. File se sparge ca o nucă tare în final, dar nimic nu lasă să se înţeleagă că în interior lui s-ar vedea un sâmbure de ceva. Bătrânul Curry admite că, probabil, a condus-o pe un drum greşit pe fiica sa. Jim calcă cu bărbăţie pe tărâmul iubirii, de care a fost ţinut la distanţă de fratele său mai mare, iar Noah acceptă un compromis, singurul, de la regulile şi principiile care fac din el un om rece cu cei apropiaţi. Bill Starbuck îşi primeşte suta de dolari pe care o merită pe deplin pentru ceea ce oferă cu adevărat. O schimbare, fie ea şi superficială, de moment, a unei comunităţi sufocate, înţepenite în arşiţa lipsei de soluţii şi de idei. Ploaie la alegere, cum spune el însuşi la un moment dat.

Impresia, pe care am avut-o despre un final comun cu Hei, oameni buni! a lui Wiliam Saroyan şi, probabil, cu alte zeci de cărţi, de piese de teatru şi de filme care spun povestea străinului care trece prin oraş, nu este una corectă. În Omul care aduce ploaia nu moare nimeni la final. Nici trecătorul care tulbură minţile fetelor tinere şi nici visul cu care le atrage. Lizzie nu este fata care face curat în biroul şerifului, sub privirile căreia va fi linşat străinul de care s-a îndrăgostit. Lizzie alegea ea singură ceea ce-şi doreşte să viseze. Ce poate să viseze, mai exact. În locul fetei din Hei, oameni buni! alege mulţimea căreia nu-i place să fie tulburată de călători prea visători. Ploaie la alegere, cum s-a spus mai înainte..

Mi-a plăcut jocul actorilor din Omul care aduce ploaia pe care l-am văzut la Teatrul Anton Pann. Inocenţa şi verva lui Jim (Ştefan Pavel), la care sala a reacţionat destul de târziu. Schimbarea stărilor de spirit, multe, incomode, contradictorii, prin care trece Lizzie (Réka Szász). Primitivismul verbal şi fizic al lui J. S. File (Kostas Mincu). Neînduplecarea lui Noah (Ioan Paraschiv), spiritul irascibil şi cinismul lui. Blândeţea bătrânului Curry (Constantin Florescu) şi a intervenţiilor lui în conflictele dintre fraţi. Bill Starbuck (Tavi Costin), foarte convingător în dialogul cu personaje atât de diferite. Şeriful Howard Thomas (Alexandru Beteringhe) nu este decât o prezenţă episodică, greu de apreciat. Aş spune că mi-a plăcut şi Snookie Maguire, strălucitoare prin relatările celorlalţi, prin obiceiul de a-i suna pe băieţi la ore nepotrivite şi prin promisiunea publică pe care şi-a respectat-o spre bucuria lui Jim. Aceea de a renunţa la pălăria roşie în favoarea băiatului care o va invita la plimbarea cea mai importantă din viaţa ei.

Şi o nemulţumire măruntă, de final. Absenţa unui gest sau a recuzitei care să aducă în scenă arşiţa sub care se presupune că se petrece întreaga poveste. Altfel, mi-a plăcut fiecare picătură de ploaie care a căzut de pe sârmele prinse între stâlpii de telegraf. As Western as the West itself…,