„Talk–Show” nu este tocmai ceea ce zice titlul. Nu este o emisiune de televiziune, mic-dejunul, prânzul şi cina telespectatorului român. Este o piesă de teatru scrisă de Ştefan Caraman şi jucată, de data aceasta, la Teatrul Ariel din Râmnicu Vâlcea, în regia lui Vlad Popescu. Nu este un taifas şi nu este o înţelegere pe sub masă, cum se spune, între adversari politici care merg împreună la acelaşi birt. Este însă un război în toată regula, cu provocări şi retrageri strategice, cu atacuri violente, temperate din când în când de nostalgii comune şi de propuneri de pace fără viitor. Sub semnătura lui Ştefan Caraman, „Talk–Show” are şi câteva accente lirice. Sub semnătura lui Vlad Popescu, spectacolul mai face câţiva paşi în direcţia limitării accesului public mai sus de optsprezece ani.

Povestea este una clasică, poate cea mai veche dintre cele trăite de oameni de-a lungul istoriei lor. Este povestea cuplului conjugal aflat la capătul agoniei sale, pe culoarul îngust al tuturor neputinţelor dezvoltate în timp. Neputinţa de a iubi, neputinţa de a comunica, neputinţa de a urî. Fiecare cuvânt şi fiecare gest provoacă, irită, înnebuneşte. Replica de început, „Gabriela şi-a extirpat un ovar”, apare în text şi ca un al doilea titlu pentru această poveste, poate mult mai potrivit pentru a stârni interesul publicului şi pentru a declanşa drama la care e chemat să asiste.

Personajele sunt două, cum aţi înţeles deja. Niciun alt adult, niciun copil, niciun animal de companie şi nici măcar o plantă de interior. Viaţa însăşi se ţine departe de această scenă care se pregăteşte pentru dezastru. Soţul (Alin Păiuş) ascultă ştirile pe telefonul său mobil şi ştirile sunt cele din ziua spectacolului. „O locomotivă a zdrobit vagonul nemişcat de pe şine şi a ucis femeia-conductor”… „Poliţiştii au aşteptat în faţa uşii în timp ce individul, aflat în interior, îşi spânzura fiul în vârstă de un an”… Soţul primeşte un bol cu mâncarea pregătită pe masa cu plită şi chiuvetă. Soţia (Mădălina Floroaica) îşi face apoi o cafea şi răsfoieşte browserul de pe telefon, rulând muzică actuală, fragment după fragment. Ca să ne fie clar că suntem cu toţii astăzi şi că suntem cu toţii aici, personaje şi spectatori, gata să trăim împreună ce ni se oferă de trăit. O pregătire regizorală care, pe mine cel puţin, m-a trimis cu gândul la cele câteva secunde dinaintea căderii în hăul deschis pe traseul unui „montagnes russes”. Ceea ce a şi urmat, în definitiv.

Într-o scurtă discuţie pe care am avut-o în foaier, după spectacol, cu Vlad Popescu şi Ştefan Caraman, tânărul regizor s-a arătat neîncrezător în puterea adolescenţilor de a vedea ce se întâmplă în noaptea care creşte cu timpul în povestea dintre un bărbat şi o femeie. Greu de crezut. O bună parte dintre cei tineri s-au născut şi trăiesc în spaţii conjugale conflictuale, imposibil de reconstituit într-o operă de artă. Limitarea accesului în sală al spectatorilor care nu au împlinit optspezece ani, înscrisă pe afiş, se referă la două-trei scene erotice şi, probabil, la câteva cuvinte mai tari rostite de cele două personaje, nu la violenţa conjugală pe care mulţi dintre tinerii spectatori nu ar face decât să o confirme prin ceea ce trăiesc acasă la ei.

Şi în forma sa scrisă şi în reprezentaţia scenică, „Talk–Show” propune o secvenţă reluată ciclic, un soi de scenă a balconului venită din trecutul comun, îndepărtat, al celor două personaje. Nu voi dezvălui aici conţinutul ei, din motive lesne de înţeles. Pare, la prima sa apariţie, un simplu contrapunct la tensiunile care cresc între cele doi soţi. Cu timpul, revine sugerând speranţa unei întoarceri la sentimentele pe care cuplul şi-a construit valorile de început. Mai apoi, fiecare personaj, pe rând, îşi interpretează partea din această scenă cu dorinţa de a convinge, de a ironiza sau de a-l ataca pe celălalt. Insist pe această secvenţă pentru că ea are multiple funcţii în spectacol şi pentru că este o bună încercare interpretativă la care sunt supuşi Mădălina Floroaica şi Alin Păiuş, admirabili, deseori.

Soţul şi soţia nu au niciun nume. Ştefan Caraman nu le-a spus pe nume, Vlad Popescu nu le spune pe nume şi nici personajele nu-şi spun pe nume. Probabil, pentru a ajunge la noi mesajul că ei pot fi oricine, noi înşine sau prietenii apropiaţi, vecinii ori necunoscuţii noştri. Sau poate că nu. Când o femeie aşteaptă flori şi primeşte în schimb bijuterii de care se bucură pe deplin şi când un bărbat ratează automobilul dorit dăruind bijuterii pentru a primi menaj şi sex, numele de botez nu mai folosesc la nimic şi se instalează confruntarea la care asistăm. Ultima.

Nici nu mai are importanţă cine pe cine ucide, dacă e să moară careva până la final. Bărbatul şi femeia îşi pot lua viaţa unul celuilalt, pe rând, şi pot cădea fără probleme unul sub lovitura mortală dată de perechea lui. Ei nu mai trăiesc de prea multă vreme decât în ură şi în dispreţ nemărginit. Regizorul urmează soluţia dramaturgului şi pentru final, cum a făcut încă de la început. Întotdeauna am fost de partea regizorilor care şi-au montat spectacolele în respect faţă de textul dramaturgilor, alegând să-şi construiască discursul regizoral în luptă corp la corp cu piesele de teatru, nu tăind opere literare şi lipind textuleţe improvizate pentru a face loc creaţiei lor. De data aceasta cred că se putea face un pic mai mult, dacă îmi este îngăduit. Soluţia aleasă pentru final face ca unul dintre personaje să fie călău şi altul să fie victimă, destul de nefiresc pentru conflictul din „Talk–Show”, unde războiul e total şi definitiv.

Prezenţa în scenă a tuturor – actori, spectatori şi echipă tehnică – sporeşte intensitatea întregii întâmplări. Spectatorii tresar surprinşi de forţa unei palme încasată în plină figură şi privesc cu groază la o scenă de viol, petrecută la un metru de scaunul pe care îl ocupă. Pe de altă parte, furia şi ura din gesturile şi din vocile celor doi actori sunt uneori nefiresc de energice. La o distanţă atât de mică de actori, te aştepţi ca ura personajelor să obosească din când în când pentru a spori emoţia spectatorilor cu procedee ce ţin de arta rostirii întâlnită la actorul de cinema… Este şi un pic de cinema în spectacol, dar în cu totul alt sens, şi mai este în scenă un element de decor ce trimite direct la incinta unei închisori, despre care n-am să spun mai multe acum.

„Talk–Show” -ul lui Vlad Popescu de la teatrul Ariel este un spectacol care n-ar trebui să lipsească din nicio casă, cum ar spune un mesaj de promovare pentru produsele care ne păstrează în viaţă pe acest pământ.