Subiectul cel mai important în plan legislativ la ora aceasta este pachetul de legi dedicat educaţiei, învăţământului preuniversitar şi universitar din România. Nu este domeniul meu de competenţă profesională şi politică, dar nimeni nu poate sta departe de şcoala românească şi de perfecţionarea modului în care funcţionează ea.
S-au încercat de-a lungul timpului mai multe reforme ale modului în care se realizează instrucţia şi educaţia noilor generaţii de români. Fiecare partid şi fiecare ministru al învăţământului a avut pentru moment iluzia că poate moderniza învăţământul românesc, că îl poate conduce în direcţia aşteptărilor pe care le are societatea de la absolvenţii şcolii româneşti. Sau aşa a declarat la momentul la care a avut puterea să schimbe ceva. Dacă a şi făcut ceva, nu a reuşit decât să-şi coase petecul lui pe construcţia pe care o vedem acum.
Adevărul este că istoria modernizării recente a învăţământului este un lung şir de încercări şi de eşecuri mai mult sau mai puţin răsunătoare. Toată lumea a contribuit la acest fenomen şi şcoala românească se comportă deseori ca un copil cu un şir nesfârşit de moaşe. Răsfăţat, refractar la modernizare şi destul de surd la comanda pe care societatea o are pentru cei care ar trebui să-i instruiască şi să-i educe pe cetăţenii ei.
Momentul dicutării publice a noului pachet de legi ale educaţiei este, aşadar, unul istoric cu adevărat. Cu condiţia să producă într-un final ceva clar şi eficient, nu să prelungească agonia de până acum.
Contez pe buna intenţie şi pe priceperea celor care s-au implicat în acest proces şi a celor care urmează să-l pună în funcţiune în instituţiile de învăţământ. Eu m-am format de-a lungul timpului în spiritul unui respect necondiţionat faţă de tot ceea ce este românesc. Şi în şcolile pe care le-am frecventat la nivel preuniversitar şi în acelea în care m-am pregătit la nivel universitar. Este dimensiunea pe care o urmăresc cu mare atenţie în propunerea de modernizare a învăţământului românesc, cea pe care o pot susţine prin votul meu în Parlamentul României. Sunt deosebit de interesat de modul în care ajung la elevi şi la studenţi cunoştinţele despre istoria şi cultura noastră şi de modul în care se deprind sentimentele pe care le cultivă şcoala faţă de statul şi de poporul român. Patriotismul meu nu s-a construit simultan cu pregătirea mea de poliţist, ci mult mai devreme, cu primele cuvinte pe care le-am rostit şi cu primele litere pe care le-am scris. Comunitatea noastră naţională are nevoie de o temelie solidă care să ne individualizeze şi să ne dea valoare printre naţiunile europene, în primul rând. În rest, cred că matematicienii cu pregătire didactică se pricep mai bine decât mine la ce aptitudini trebuie să aibă tinerii la finalul unui ciclu şcolar. Literaţii, la fel. Geografii, fizicienii, chimiştii. Oamenii de afaceri ştiu exact ce aşteaptă de la angajaţii care le vin de pe băncile şcolii şi instituţiile statului ar trebui să ştie de asemenea ce cunoştinţe şi ce priceperi ar trebui să aibă funcţionarii care li se prezintă la concurs. Legile educaţie ar trebui să ofere garanţia că toată lumea aşteaptă la ieşirea pe poarta şcolii un absolvent priceput la ceva şi cu sentimente puternice de iubire şi de respect pentru ţara şi pentru poporul lui.
Eugen Neaţă, deputat PSD
