„Iona” a fost publicată mai întâi într-un număr al revistei Luceafărul de la începutul anului 1968. Au trecut de atunci mai bine de cincizeci şi cinci de ani. S-a jucat pentru prima dată în 1969, la Teatrul Mic din Bucureşti, în regia lui Andrei Şerban, avându-l ca protagonist pe George Constantin. Prin 1987, Silviu Purcărete a regizat spectacolul cu piesa„Iona” a lui Marin Sorescu la teatrul orăşenesc din Râmnicu Vâlcea, în interpretarea lui Cristian Alexandrescu. Eu pe acesta din urmă l-am văzut şi îmi amintesc cu claritate prăpastia care s-a căscat înaintea mea între acel spectacol şi comedioarele momentului, produse să iluzioneze cu un strop de libertate de exprimare şi o lingură de veselie pe cei care aveau puterea să râdă din când în când.

„Iona” a revenit pe scena teatrului din Râmnicu Vâlcea la începutul acestui an, într-un spectacol regizat de Mateea Marin. Eu am văzut reprezentaţia de sâmbăta trecută, la două luni distanţă de premiera din luna ianuarie. Acest„Iona” are cu totul alte personaje pe scenă decât în trecut. Două, Iona plus un mânuitor, dar şi marioneta mânuită, deci trei, un fel de alter-ego al personajului principal, dar altul decât cel din închipuirea sa, construit cu multă dibăcie de dramaturg. În general, coborârea în concret a unui lucru sugerat artistic este o scădere, nu un câştig, dar regizorul este liber să facă ce doreşte cu spectacolul său. Să-l susţină audio, de pildă, cu o muzică vocală care concurează şi domină replicile rostite pe scenă. Muzica este folosită în acest mod pe parcursul primelor două tablouri, construind ea însăşi prin versurile cântate un discurs paralel cu cel al pescarului înghiţit. Cu siguranţă mi-a scăpat mie ceva pe parcursul acestei construcţii care a dispărut, cum spuneam, mai apoi, lăsându-l pe Iona să evolueze, să dialogheze cu el însuşi şi cu personajele imaginate, să vadă ideile trecând prin scenă şi prin mintea lui. Discursul personajelor lui Marin Sorescu, al lui Iona, în acest caz, sunt atât de bogate în semnificaţii încât orice supliment verbal, fie el şi pe suport muzical, nu face decât să dea pe dinafară şi atât.

Povestea lui Iona ar trebui să fie una destul de cunoscută. Marin Sorescu nu o exploatează în întregul ei. Iona nu încalcă porunca lui Dumnezeu. Nu este aruncat peste bord de marinari şi nu revine pe ţărm pentru a asculta ultimul cuvânt al divinităţii. Iona lui Marin Sorescu este înghiţit de peşte ca un pescar oarecare şi descoperă acest lucru pe măsură ce încearcă să-şi înţeleagă soarta. Iona este prins într-o serie infinită de lumi care s-au înghiţit una pe alta fără putinţa de a vedea întregul din care fac parte. Alexandru Beteringhe construieşte un Iona convingător, frământat de întrebări şi curajos, încărcat cu iluzii sau cu disperări, exploziv din când în când. Rolul nu este la îndemâna oricui. Consumă fizic şi intelectual, răvăşind gânduri, simţuri şi sentimente.

Nu ştiu care dintre cei trei Iona pe care i-am pomenit aici a fost mai uşor de realizat. Poate cel interpretat de George Constantin la sfârşitul anilor şaizeci, în cea mai mulţumită de sine dintre Româniile comuniste pe care le-am văzut. În niciun caz cel din spectacolul de la finalul anilor optzeci, văzut de mine la Râmnicu Vâcea, în interpretarea lui Cristian Alexandrescu. Nu pot şti acum dacă textul folosit pentru spectacolul acela de Silviu Purcărete a fost întreg. M-aş îndoi acum, după ce am revăzut piesa şi am frunzărit din nou cartea de teatru a lui Marin Sorescu. Unele replici ar fi fost imposibil de suportat de urechea nervoasă a dictaturii comuniste, cea care a finanţat desigur spectacolul şi pe realizatori. Nu am un răspuns la întrebarea despre dificultăţile de a duce pe scenă acest personaj pentru că nu numai limitările exterioare stau în calea reuşitei unui spectacol artistic. Avem în faţă, de data aceasta, un Iona născut în deplină libertate, departe de entuziasmul de la finalul anilor şaizeci şi de constrângerile de la finalul dictaturii nepovestite încă prin care am trecut.

„Iona” lui Marin Sorescu este una dintre scrierile cele mai accesibile pentru publicul de teatru din toate timpurile şi din toate locurile. Nu conţine elemente de datare şi de localizare atât de caracteristice culturilor aflate la început de drum. Citesc prin tot felul de publicaţii mai vechi sau mai noi că „Iona” a fost tradusă şi că s-a jucat în multe teatre din lume. Nu-mi este clar dacă acest lucru s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă sau dacă se întâmplă chiar acum. Ar avea cu totul alt înţeles, nu-i aşa?

Sunt dintre cei care aşteaptă mereu mai mult de la un spectacol de teatru cu text cunoscut. Mateea Marin ne-a adus şi o marionetă pe scenă în spectacolul ei, o dublură a personajului principal, cum am spus deja. Poate în încercarea de a urma calea sugerată de Marin Sorescu, cel care spune undeva că, în condiţii de maximă oboseală, Iona va fi jucat de doi actori diferiţi. Sau poate că nu. Calea inovaţiilor regizorale nu este una atât de larg deschisă cum lasă să se înţeleagă dramaturgul în didascalii. Eu sunt de părere că„Iona” lui Marin Sorescu este o provocare actoricească, înainte de a fi una regizorală. Spectacolul care se joacă acum la Teatrul Anton Pann din Râmnicu Vâlcea este cu siguranţă un recital actoricesc de nepierdut.