Nu pot şti exact cum a gândit Ciprian Marinescu când a tradus piesa de teatru „Omul care mânca lumea” a lui Nis Momme Stockmann. Titlul însuşi, tradus aşa, nu prea sună româneşte. Cuvintele au şi ele o muzică a lor şi aici sunetul cuvintelor pare total dezarticulat. Ca să nu mai vorbesc despre asocierea titlului cu povestea însăşi, care este şi mai greu de făcut. Este clar că ceva scapă printre degete traducătorului care transpune direct în limba română fără adaptări minime, obligatorii. Frecvenţa cu care este rostit cuvântul „căcat”, de pildă, în replicile din primul sfert de spectacol provine din practica vorbirii în limba în care a fost scris textul, probabil, şi mai puţin din limba în care se joacă spectacolul, de exemplu. Nu întâmplător aceast sfert de spectacol pare mai degrabă o lectură la masă, foarte departe de emoţiile cu care actorii se încarcă destul de târziu, în timpul scenei de amor furios petrecută pe şi lângă banca de sub umbrar. O mai bună adaptare la limba şi la cultura română din care provin spectatorii n-ar fi făcut decât să ajute spectacolul pe care l-am văzut în premieră la Teatrul Anton Pann.

Povestea este una interesantă, actuală, după mulţi comentatori. Eu cred că este una destul de veche şi că recentă este numai depăşirea unei linii de netrecut, dincolo de care poate fi expusă în public degradarea prin care trece un bătrân şi stricăciunile pe care aceast proces le produce în viaţa celor mai apropiaţi. Ceea ce surprinde imediat este, aşadar, cruzimea acestei expuneri, pe care nu eşti pregătit, ca spectator, să o primeşti direct în faţă şi să reacţionezi la ea. Am simţit această tensiune în sala, printre spectatori, mai mult şi mai puternic decât pe scenă, printre actori. M-am gândit o clipă că audienţa ştia mai multe despre acest proces, din experienţă directă. Societatea românească nu s-a pregătit niciodată, nici moral nici cultural, pentru această etapă a vieţii oamenilor care trăiesc în ea. La fel ca în spectacol, bătrânii îşi pierd puterile şi minţile printre alte două-trei generaţii de apropiaţi, cu consecinţe simplu de înţeles pentru întreaga lor familie. Şi, la fel ca în viaţa reală, în piesa scrisă de Nis Momme Stockmann şi regizată de Vlad Trifaş, toată lumea oscilează între enervare şi amuzament, neştiind ce să facă cu sentimentele contradictorii, greu de consumat. Publicul însuşi, surprins la început de grozăvia expusă, tace pur-şi-simplu, sfârşind prin a se amuza atunci când bătrânul de pe scenă călăreşte pe vehicule inchipuite şi ascunde sticle cu alcool prin casă, furate, probabil, de pe rafturile magazinelor de băuturi. Aşa ceva nu este nou, actual, ci vechi, foarte vechi, de tare de demult. Poate fi abordat şi aşa, direct, cu maxim realism şi cu un final pe măsură, imposibil de evitat. Sau în cu totul alt mod, aşa cum se poate vedea în „Tatăl” dramaturgului francez Florian Zeller, ecranizată în urmă cu doi-trei ani.

Personajul principal al poveştii este cu totul altul decât bătrânul şi bătrâneţea lui. El este un neverosimil de tânăr arhitect, plecat recent dintr-un post foarte bănos, tată al unor copii rămaşi cu mama lor, după divorţul încheiat de curând. Discursul lui de început conţine câteva elemente de revoltă la adresa unei societăţi tradiţionaliste, sufocante. Nimic coerent şi nimic serios în această direcţie. Omul are douăzeci şi patru de ani şi este fiul unor transfugi din Est, o altă idee complet abandonată înainte de a se umple de conţinut. Relaţiile lui sunt şi mai complicate de atât. Nu mai are bani pentru nimic. Prietenul său nu-l mai susţine nici moral şi nici financiar. Sora sa, barman într-o discotecă, nu are cu ce. Tatăl, rămas singur, se mută în apartamentul lui pentru ultimii ani de viaţă. Aceasta este povestea care contează în primul rând pentru că este povestea unui om tânăr, prins în malaxorul unei existenţe pe care, evident, şi-a complicat-o el însuşi şi nimeni altcineva. Un rebel fără cauză, cum poţi vedea printre adolescenţi. Un tânăr care atrage ca un magnet toate necazurile inventate de om. Comentatorii grăbiţi ai textului şi ai spectacolului - care a mai fost pus în scenă şi în alte teatre din România - au identificat cauza tuturor necazurilor lui în lumea nedreptăţilor sociale. Există şi în spectacolul pe care l-am văzut eu o scenă în care apare chiar un om de afaceri din care regia a făcut un fel de activist comunist - prin ţinută şi interpretare - complet nesusţinut de discursul oferit de dramaturg. Omul cu afacerea este singurul care îi oferă arhitectului şi argumentele corecte şi varianta de a-şi continua viaţa într-un mod ceva mai responsabil. Nu este o ceafă-lată, cum vrea să ne spună regia, preluând din societatea românească un tablou lipsit complet de suport dramaturgic, în acest caz. La fel de ridicolă este şi insistenţa repetată asupra intenţiei de a lucra independent a personajului principal. Cuvântul folosit, „independent”, repetat obsesiv cu un înţeles mai greu de reperat în limba şi în cultura română („free-lancer”, zice la un moment dat un personaj, nici el prea inspirat) produce doar un fel de zgomot de fond. Lucrurile mărunte pot avea dimensiuni uriaşe în economia unui spectacol de teatru. Dintre cele mai evidente, amintesc ceasul cu secundar care se grăbeşte sau se opreşte de câteva ori fără nicio legătură cu situaţia dramatică sau cu replicile rostite pe scenă. Ca să nu mai spun că motorul care îl acţionează pe ceas se aude tot timpul în instalaţia de amplificare a sălii de spectacol. Mai sunt panourile cu care se aduc în prim-planul scenei spaţii din exterior: casa soţiei, discoteca, spitalul. Este alegerea scenografului şi a regizorului în ce fel crează locurile scenice. Principiul îndepărtării spaţiului şi a sunetului în acelaşi timp nu intră însă în această alegere. Pentru că este regula altei creaţii decât a celei artistice (vezi cum creşte volumul din sala de dans care se îndepărtează). Fumul sau ceaţa care năvăleşte în scenă fără nici un motiv, tăieturile de sunet şi de imagine, uneori destul de brutale, pentru mine, cel puţin.

„Der Mann der die Welt ass” („Omul care a mâncat lumea”, zice o traducere online, ceva mai curgător) este o piesă de teatru pe care Nis Momme Stockmann a scris-o în 2009. Aflăm din surse online că a primit câteva premii imediat după publicare şi că a mai fost jucată în România la Teatrul de Artă din Bucureşti (2015) şi, probabil, la Teatrul George Ciprian, din Buzău. La Teatrul Anton Pann, din Râmnicu Vâlcea a avut premiera sâmbătă, 4 martie 2023, în regia lui Vlad Trifaş şi scenografia Deliei Ghizdăveţ. Distribuţia: Cosmin Teodor Pană (arhitectul), Paul Chiribuţă (tatăl), Alina Leonte (Lisa, soţia), Alexandru Beteringhe (Ulf, prietenul), Antonia Bodocan (Karla, sora) şi Ştefan Pavel (Bogense, omul de afaceri).

Premiera s-a bucurat de o sală plină la Teatrul Anton Pann. De trei rânduri de aplauze prelungi, generoase, din tot sufletul şi de o mulţime de tineri spectatori care au venit pe scenă să ofere flori.