Eleva lui Corneliu Baba, Maria Cernatescu, sub zodia lui mysterum fascinans, ca genotext si fenotext, fascinează generatiile lexemelor clitice, iniţial serafice.

Omul, prin elocinţa din a domina lumea, riscă să se înstrăineze de ea. Prin opera lui, de creator, de fiecare clipă, de mediţatie şi imaginar,de artist, propune reconcilierea. Viaţa în sine şi viaţa ca discurs cultural al doamnei Maria Cernătescu locuieşte în ceea ce se numeşte dreptul stilului de adevăr.

Profesoară de arta plastică la Colegiul Alexandru Lahovari instituie liniştea din muzeul imaginar al imaginilor. Originalitatea instrumentalizării aduce desenului şi culorii memorabilitate.

Liceenii doamnei profesoare aveau percepţii pe zone cognitive, care duceau spre istoria ştiinţei şi mai puţin spre critică şi istoria artei.

Atunci ambientalul însemna grijă, o tehnică autentică de prezentare şi reprezentare, spre obiecte şi obiectualitate, istoria artei creând ţesătura spre evaluarea distanţelor, profunzimilor, dimensiunea volumelor, după principiul lui E.Panofsky, perspectiva ca o formă simbolică.

Discutam apoi despre paradigma piagetiană, a raportului emitator-receptor, când elevul are 5-8clase si 9-12 clase, intre 8 si 18ani. Discursul didactic al profesoarei Maria Cernatescu, al artistului plastic si poetului se poate circumscrie în sintagma, o lume cumva fericită.

Elevi,între luciditate si spatiul securizant al reveriei, între instrumentalizare, care se rezolvă în inefabil, sunt si cititorii textelor poetice ale profesoarei.

Eleva lui Corneliu Baba, sub zodia lui mysterum fascinans, ca genotext si fenotext, fascinează generaţiile lexemelor clitice, iniţial serafice, ca o formă de incipit.

În lumea aceasta, cumva fericită, pornind de la fără mister, studiu, să spunem, până la cu mister, împlinirea lui, firele se aleg prin aducerea la concept, la fiinţă.

Fiinţa unui cuvânt, fiinţa unei pietre, fiinţa unui sunet, fiinţa unei culori. O lume a diminetilor poeziei, preromantică sau romantică, gramaticalizată sau mai puţin.

Cu obiecte ale erosului, ca forme ale discursului indragostit...cu fericirile lexemelor;

Eu sunt apa cu tumulturi ce brăzdează huma stinsă,

Într-o iarnă care curge de limanuri neatinsă,

Alb copac în dans frenetic cu a'nclestare-n agonie,

Nici lumina din străfunduri n-o străbate prin pustie.

Tot alerg pe-un vârf de munte, pe un prag cioplit în stâncă,

Să-mi măsor şi îndrăzneala, ceruită-n vale-adâncă,

Dans de viaţă mă prăvale dinspre toamnă, înspre iarnă,

Ca un ochi ce se zideşte, într-un ciob dintr-o lucarnă.

Mă dizolv fără oprire într-o sferă ispitită,

Ca o luptă nepierdută dintr-o rundă iscusită,

Încleştări nimicitoare şi amaruri înecate,

Pe o mare iscodită printre valuri nesecate.

Mi-am ascuns adânc în mine hoarde mari de agonii,

Ce se pierd prin firul nopţii, o sfârşire în chindii,

Alb inel din timpuri mute mă-nfăşoară cu miresme,

Ca un cântec dintre veacuri şi mirosuri de pricesne.

Sunt o floare dintr-o „ţarnă ”, sunt lumină în străfunduri,

Sunt un cântec dintr-o iarnă, sunt o apă cu tumulturi!

Un concept indelebil;

Atingeri

Îmi arcuiesc spre cer privirea

Şi mă înalţ pe vârfuri să ating

Mai neagra stea, să-mi dea primirea

Într-un apus de răsărit, să-l plâng!

Fraternizez cu gânduri de tăcere,

Să fiu dorinţă într-un vârf de cer,

Primirea mea în oaste cu durere

Mă face primitivă-n dorul ler!

Timpuri crepusculare;

Stau în timp şi în furtună

Stinsă mă frâng într-o humă ce curge în ierni nesupuse,

Prinsă în zbateri, mă-mprăştii legată cu hamuri nestrânse,

Mai gust doar o clipă, să simt amăreala în dulci sloboziri,

Deşartă-i vâltoarea ascunsă de ochii sortiţi în zidiri.

Mă doare strânsoarea, în rugă de seară mă scutur de ea

Şi lunec timidă pe raze de lună, visând a crea,

Un dans în lumină, prin paşii de noapte aprinşi de un foc

De gânduri tivite, în flori miruite cu-n dram de noroc.

Şi dorul strivit în furtuna din suflet, mă arde şi sper,

C-ascunsă-i dorinţa ce spală obolul din cupa de fier,

Sihastră-i voinţa de-a duce-n adâncuri dureri ce nu mor,

Şi-oi trece cu urme prin huma desprinsă din albul mosor.

Şi spaime nespuse din noapte s-or pierde în zi plumbuită

Şi setea în viaţă zidită, va arde pe-un altar, neclintită!

....................................................................................

Iar vecerniile de doruri m-or trimite-n tăuri sumbre,

Şi sfinţită-n miruire, voi fi anotimp, niciunde,

Doar clipitele din neanturi vor slăvi furtuni, iubire,

Când voi trece-n zboruri dalbe peste-a lumii otrăvire.

Flori de rouă îngheţată, răsucite-n funii strânse,

Mă vor primeni în simţuri cu arcuşuri neatinse

Şi-o să ard pe-un altar de stele în miresmele de muguri,

Şi-o să fiu o simfonie, necântată-n vis, pe ruguri.

Cu un zâmbet de culoare, voi spăla sfinţitul munte,

Şi-oi tivi cu o privire, scrisul cu pecete-n frunte,

Inima o voi scălda în murmur de vioară spartă,

Să ascult rebelă-n şoapte, drumul pietruit de soartă.

Şi-nsetată-n zboruri stinse, stau în timp şi în furtună,

Ca să trec prin pragul vieţii, alte praguri mă adună!

Muzica timpurilor de altădată;

Vis de primăvară

Întoarce Doamne timpul sorţii cenzurat în ceasuri

Şi îmi deschide porţi pe drumuri pietreuite-n vrafuri,

Şi nu-mi cânta în orga vremii lucruri prefăcute,

Că sunt cascadă-n toamnă gri şi-n gânduri nevăzute.

Mai dă-mi o clipă din vâltoarea care-mi cere-obolul,

Dă-mi curajul ce îmi fuge când trupu-mi cere solul,

Şi nu mă legăna în visuri doar ca încercare,

Că sunt un timp legat în dor, şi-atât de mult mă doare!

Mai prinde-mi, Doamne, stâlpul vieţii-n armonii celeste,

Când mă desparţi de lutul greu şi Tu nu-mi dai de veste,

Mă ia de aripi care-s frânte şi m-amăgesc cu semn

Trădat în ere cabaline şi parfumat îndemn.

Mai cântă-mi, Doamne, cântul de sirenă înecată

Şi lasă-mă pe ţărmul vieţii, să mai gust o dată,

Un zbor sortit, un zbor visat cu aripi desfăcute

În zori deschişi în curcubeu, în toamnele pierdute.

Şi-apoi, mă 'nalţă-n cerul Tău amăgitor şi neştiut,

Să-mi odihnesc tot sufletul, în răi visat şi prefăcut.

Fuentehovehuna românesc;

Sarabanda pământului

Pământul mă pândeşte din zorii cu mireni

În vechea sarabandă, cu anticii sileni,

Mă ameţeşte jocul cu ramă-n palimpsest,

Ce-adulmecă ninsoare spre zborul ce-l opresc.

Pământul mă cernea cu-nversunare rară,

Prin flori de stei în nea, uimirea să-mi răsară,

Şi-n veşnicul alai în contopiri de gheţuri,

Mă nasc în zbor bălai deasupra unor ceţuri.

Pământul grav îmi cere în verde de cucută,

S-ascult tristeţea sa, când lumea nu-l salută

Şi-mbrăţişarea grea cu fâlfăiri de steaguri,

Mă primeneşte-ascuns în dulcele din faguri.

Pământul mă îmbie cu stinsele-i priviri,

Să mă înghită-n noapte, cu-ascunsele-mi simţiri

Şi îmi tot cere-n ziuă un mugure pe altoi,

Dar nu-i trimit solie, respir încă noroi.

Pământul mă tot vrea în timpul care curge

Şi frică mi-e de el, că-n timp, tot mă va frânge!

Senzorialitatea ca teză şi antiteză;

Tropot de ceardaş

În ape tulburi, răzvrătite în iubire,

Se îngânau dorinţe-nchise de ocnaş,

Îmi răsfrângeau amurgul presărat în mine,

Cu vânzolirea unui tropot de ceardaş.

Păşeam pe-o punte suspendată în vâltoare

Şi căutăm pierdutele văpăi de-argint,

Cu ochii necuprinşi, zăgăduiţi în mare,

Ce-mi născoceau în vrăji, culorile-n absint.

Şi aruncăm în ape o salbă de văpăi,

Să-nghită-n nesfinţire, o vrajă cu trident,

Lunaticele stime mă urmăreau, călăi,

În marea din amurgul, ce-l înghiţea latent.

Şi valuri răzvrătite, pe punte mă inundă,

Cu-amurgul tropotind, în mare să m-ascundă!

Clasicitatea şi bibliografiile metamorfozate ale lui Corneliu Baba;

Poem cu aldine

Un poem rescris în noapte cu aldine nezvântate,

Spune o poveste veche printre lacrimi nesărate

Şi cu taine smălţuite în perdeaua vremii grave,

Mă alungă-n colbul aspru, ferecându-mă-n baraje.

Lin coboară hoaţă lună ostenită-n taina lumii,

Ce tot cere vama albă la ferestre cutumii,

Se apleacă-n neputinţe, împletite pe caiere

Şi deschide o cutie-a răzvrătirii în cădere.

Luna joacă-n stări de aur prin zenituri de aramă

Şi îşi varsă recea umbră într-un colţ pierdut în toamnă,

Tremurândă în osârdii, lasă veacul să ne toace

Şi în galbenul de ceară, prinde stelele sărace.

Stau smerită în lumina astrului ce mă veghează,

Despicând într-o tăcere, umbre vechi ce mă vânează,

Printre rândurile scrise din povestea cu aldine,

Soarbe-n pânda-ngălbenită, visuri sterpe să m-alinte.

Un poem cu pală rouă parfumată cu iubire,

Strânge infinite clipe în celestele potire!