Nu mă număr printre admiratorii necondiţionaţi ai comediei româneşti. Este o specie dramatică foarte pretenţioasă cu toţi cei care se aventurează pe tărâmul ei. Este testul suprem pentru dramaturgi, pentru actori şi pentru regizori. De cele mai multe ori şi pentru publicul de teatru, cel care trebuie să distingă prin recţia sa spontană între reuşita şi nereuşita demersului scriitoricesc, actoricesc, regizoral. Sunt însă de partea celor îndrăzneţi, care se aventurează să scrie, să joace şi să regizeze o comedie şi a celor care merg la teatru pentru o seară agreabilă, cel puţin. Comedia „…escu” semnată de Tudor Muşatescu a fost scrisă în 1933 în lunga serie a pieselor de teatru care adună şi astăzi pe scenă moravurile momentului, fermentate cu ceva umor din drojdiile politicii româneşti. „…escu” nu urcă la nivelul „Scrisoarii pierdute”, de exemplu, dar nici nu stă cot la cot cu comedioarele epocii comuniste, produse în scopul îndreptării prin glume a omului multilateral dezvoltat. Vlad Popescu şi trupa de la Ariel dau viaţă acestui text la Râmnicu Vâlcea cu îndrăzneală şi cu umor, în linia construită de Tudor Muşatescu. Refac epoca interbelică, tulburată pe ici pe colo de ilustraţii muzicale din alte locuri şi din alte timpuri. Dau libertate de mişcare personajelor într-un spaţiu scenic supradimensionat, nicodată acoperit pe toată lăţimea sa.

Povestea din „…escu” se construieşte în continuarea celei din „Titanic-vals”, cea mai cunoscută dintre piesele de teatru semnate de Tudor Muşatescu. Decebal, Traian şi Sarmisegetuza, copiii lui Spirache Necşulescu revin în „…escu” la vârsta deplinei maturităţi. Decebal (Alin Păiuş), om politic dispus la schimbări doctrinare nelimitate. Traian (Alin Holcă), parior înrăit, superficial, beţiv, intrigant şi clevetitor. Sarmisegetuza (Camelia Constantin), Miza general Stamatescu, în fapt, proprietara unui … copilaş de peste treizeci de ani, Platon (Gogu Preda) şi a unui soţ, generalul Stamatescu (Gabi Popescu) aşezat în încăpere ca o piesă de mobilier. Perechea conjugală a lui Decebal este Amelie (Mihaela Mihai). Amanta, Nina Damian (Mădălina Floroaica), soţia avocatului Bebe Damian (Ionuţ Mocanu), cea care animă şi decide toate schimbărilor politice din viaţa lui Decebal. Mai sunt acolo Iorgu Langada (Dan Constantin), socrul lui Decebal, bătrân cu puternice şi neclare principii morale şi politice, Mitzi, dactilografa (Olimpia Deaconescu), iubita lui Platon, într-un final, şi servitoarea Ana (Julliet Attoh), pierdută pe drum de toţi cei din scenă şi din culisele ei. Un destin asemănător are şi Comisarul (Georgiana Marin), expediat la rândul lui fără drept de apel.

De mai bine de o sută de ani, politicianul român urmează calea sigură a socialismului popular, bogat în promisiuni demagogice şi elan muncitoresc. Într-un aemenea moment este surprins şi tânărul Decebal, gata să-şi dea sângele pentru soarta celor ce muncesc. Manevrele politice propuse de Nina schimbă însă direcţia doctrinară şi mizele personale ale lui Decebal oferindu-i prilejul de a-şi reconfigura aspiraţiile prin mijloace personale. Succesul şi independenţa lui politică stimulează spiritul sărbătoresc al familie şi furia amantei, greu de oprit. Cuplurile conjugale şi amoroase se reconfigurează sub presiunea jocului de interese.

Am urmărit cu multă atenţie prezentarea cuplurilor în această poveste. Decebal şi Amelie. Decebal şi Nina. Nina şi Bebe. Bebe şi Amelie. Miza şi generalul Stamatescu. Miza şi fiul Platon. Platon şi Mitzi, dactilografa. Mitzi şi Traian, probabil. O pereche fac şi cei doi bătăuşi de politicieni. Dintre singuratici, numai Iorgu Laganda rezistă până la sfârşit în această maşinărie a intrigilor şi a ipocriziilor fără sfârşit. Mai mult, el este şi ultima voce, cea care găseşte un avantaj în fiecare schimbare, oricât de absurdă ar fi. Interpretarea pe care Dan Constantin o dă bătrânului Iorgu Laganda este una fără cusur. Greul spectacolului stă însă pe umerii lui Alin Păiuş, văzut de mine acum pentru prima oară într-un rol atât de consistent. Decebalul lui este unul construit cu multă migală, natural până la un punct. Discursul din buza scenei, acuzator la adresa lumii politice în general, rostit de cel mai demagog şi cel mai cinic dintre personaje este greu de consumat. La fel cum sunt momentele de analiză asupra propriei parveniri, care desfinţează personajul şi indispun publicul cu o porţie neplăcută de didacticism. Nu ştiu cui aparţin cele două momente, dar nu lui Decebal şi nici lui Alin Păiuş.

Jocul Danei Constantin în compania lui Gabi Popescu este admirabil de la un capăt la altul. Pe lângă rolurile individuale, ei doi reuşesc să propună publicului un al treilea rol, cel al cuplului conjugal fericit cu adevărat, viu şi neliniştit, întreţinut de relaţii abuzive şi de sentimente puternice şi confuze în acelaşi timp. Iubirea, ura, gelozia în toate formele ei, de la cea conjugală la cea maternă, sincere şi teatrale, agresive şi înduioşătoare, fac loc dansului exuberant din final, în semn de împăcare cu viaţa oricum ar fi ea. Acest al treilea personaj, cuplul, este construcţia actoricească cea mai reuşită din „…escu” văzut zilele trecute la Râmnicu Vâlcea.

În mod tradiţional, spectacolele de teatru şi, ulterior, piesele de teatru, au fost supuse cenzurii morale şi cenzurii politice. Rolul instigator al reprezentaţiilor teatrale a dat fiori partidelor aflate la putere, indiferent de orientarea lor. Astăzi, politicienii români ignoră teatrul, nu-l mai cenzurează. Nici teatrul nu mai reuşeşte să îngrijoreze pe cei care deţin vremelnic puterea administrativă a unui stat, a unei regiuni sau a unei localităţi. Am văzut „…escu” reflectând la soarta acestei piese de teatru de-a lungul timpului şi la parcursul ei prin epoci istorice atât de diferite. Nimeni nu pare să i se fi opus. Poate că politicienii români din toate timpurile şi nu doar cei de acum au ales să ignore teatrul, iar nu să-l cenzureze, cum ear fi de aşteptat. Să cenzurezi este obositor, probabil, pentru toţi Decebalii, Traianii, Iorgu, Bebe, Platonii şi Ninele, Ameliile, generalii, generălesele şi comisarii naţionali, regionali şi locali de pe la noi.

În final, două-trei cuvinte şi despre umor. Îi aparţin în totalitate dramaturgului Tudor Muşatescu şi au fost rostite în ultimul interviu pe care l-a acordat revistei „Teatru”, în urmă cu peste cincizeci de ani. „Umorul adevărat este haz cu studii universitare. A nu se confunda cu mitocănia veselă”. „… escu”, pus în scenă de Vlad Popescu la Teatrul Ariel, ilustrează în bună măsură această zicere, oricare ar fi înţelesul ei.