Dumitru Gorzo este un fenomen, în arta internaţională, pe puterile, voinţa şi vocaţia lui. Nu s-a lăsat nici intimidat, nici înfrânt, şi-a urmat calea şi a pictat continuu, pe orice fel de suport, a cioplit lemn, a desenat, a gravat, a mixat tehnici, a experimentat fără odihnă. Şi s-a impus. (Luiza Barcan)"
Artist rezident la New York, prezent în galeriile lumii, a fost şi la Vâlcea câteva săptămâni, cu expoziţia lui, pe care a compus-o, sublimat-o, reinventat-o aşa, simplu, cu simplitatea recuperată din complexitate, ca o modalitate de prequelle, anteraţiune, antefiinţă sau fiinţă în sine, vorhandenes, cu defrişări (deforestation) psihanalitice (o doamnă a venit să deseneze pe tablourile lui în galerie, a întâlnit-o apoi afară, plimbându-se şi rupând cregunţe de pom. Gestul ei nu l-a supărat, l-a înregistrat ca o posibilitate a artei lui de a recupera suflete, în aparenţă, pierdute.) Galeria s-a desfăşurat, compunându-se, moment cu moment, cu zile şi nopţi, cu expresivitate crescândă, crescândă, rămânând, de fapt, pe aceeaşi esplanada, a motivelor, rareori livreşti, şi totuşi, motivul sânului, diferit de Renaştere, postmodern acum, spre disoluţie, sub asaltul unui spray, apărare sau ieşire din focalizarea misterului, sau, pur şi simplu, maximalismul din existenţa, nu estetica urâtului, ci alianţa, firească, metanarativitate - real, rămânând realul fără meta. Expresionism, magnificare, toate pluvial, natural... O retorică a depărtării, a îndepărtării raului, sub mantia fatumului, lumea lui Gorzo este un mimesis normal, unde a trece dincolo nu înseamnă o vamă explicită, ci o naturaleţe provenită din asumarea stilisticii nevăzute a graniţei. Vedem imagini din lumea simbolisticii nordului, de găsit la Săpânţa sau altundeva, înfrăgezite printr-o culoare de grad zero aşa cumva încât artifexul nu se observă, sensurile nu sunt nici mute, nici artifexul nu există. O altă viziune, pe care o cităm, interpretănd Ieudul, este a lui Constantin Noica. Şi de acolo se naşte, devenirea întru devenire spre devenirea întru fiinţă.
Privirea lui Gorzo are experierea, care nu e vizibilă la prima decodare. Gorzo atinge pragul unde livrescul codului cultural actual construieşte un mecanism de funcţionare cu o pecete proprie, el fiind plăsmuitorul şi un alt mod de a fi al omului poietic. Dumitru Gorzo este unul dintre cei mai liberi artişti în experierea miracolului, din câţi locuiesc, în spaţiul recent, acum când a întreba ce este timpul înseamnă un răspuns: dacă mă întrebaţi ce este timpul, nu ştiu, dacă nu mă întrebaţi, ştiu (terminologia, în general, de la Augustin, trecând apoi, diferit spre Heidegger, zeitlichkeit).
Unul dintre profesorii lui Dumitru Gorzo a fost Ioan S. Pop, celălalt interpret al Ieudului, răscolind mimesisul si discursul despre libertate, puterea pe care o comporta anumite ficţiuni, de a redescrie realitatea, cu ilustraţii de Mircia Dumitrescu. Gorzo, Ioan Es. Pop, Mircia Dumitrescu, fragmente dintr-o Ontologie.
