Un regizor si scenografie, acelaşi, metamorfozat, acelaşi, între cele două concepte, Vlad Popescu, îmblânzid istoria recentă, ante si posdecembristă, de o serioasă cultură, nu numai filmologică, într-o replică discretă, a tăcerilor normale, a expansiunii vitale din istoria trupului, a desenului din covor, cum s-a spus, din cum se pictează o hieroglifă, cu irizări nevăzute, după ideea simplă, minunea o ascunzi, nu o expui.
Atmosfera de aşteptare, cu gândul la referinţele lecturilor, la ceea am frontaliza, dintr-un text de sinteză, de sinteză prequel, acum, în argumentul semnat de Andrei Gorzo & Gabriela Filippi la "Filmul tranzitiei" şi in istoria mentalitatilor, de Dan Horia Mazilu, cu "Văduvele sau despre istorie la feminin". Tel Quel în sine rămăne o pasiune şi veche şi de acum... Sigur, filmul e film, teatrul e teatru Vlad Popescu propune un spectacol marca Ariel, adică într-o acumulare de cunoştinte, metabolizate asumativ, formativ, nu de expectanţa. (Apelul la traditie...).
Aici, doar, la Ariel, a lansat volumele lui, George Banu (ce onoare), Alexander Hausvater (ce onoare), cu actorii de aici era să se întâmple fiinţarea unei Facultăti de teatru, care ar fi schimbat faţa oraşului, având profesori pe Silviu Purcărete, Gelu Colceag, Ilie Gheorghe, Doru Moţoc, Doina Miclezi, Ion Predescu. Sigur, nu mai este onoare, pentru comunitate, ci eroare! Pentru a urca arta sacra a teatrului, trebuie să ai o bună situare. Nu oricine are dreptul să urce pe cruce!
Un spectacol pentru comunitate în Cele trei Graţii.
Un real, hiperreal, din comunitate, din frumos de calda noastră comunitate, cu zâmbetul femeilor, într-o istorie, unde, în general, masculinitatea a fost ce-a fost să fie. Şi, totuşi, formulează Dan Horia Mazilu, "Puterea domnească în gingaşele măini de femeie". Dar nu despre istoria puterii este vorba in spectacol. "Cele trei gratii" (autor, Valentin Krasnogorov) textul, aduce langă noi, trei personaje, Ina, interpretată de Julliet Attoh, actriţa,Camelia Constantin (Larisa), actriţa, Mădălina Floroaica, (Maia) actriţa, şi o viziune regizorală, scenariu, repet, Vlad Popescu, si un titlu,Cele trei graţii, (nu se afirmă Graţiile, ceea ce ar fi semnificat auctorialitate, certitudine)) într-o ironie, ontologică întâi şi apoi postmodernă,de gramatica enunţului... E o modalitate de a fi aruncat în lume...Toate elementele germinează spre un totum.
Scenografia,un living, o cameră, de fapt,cu geamuri,uşor cenuşii,canapea veche,nu pentru psihanalist,ceva vechituri,cu patina rafinamentului, o icoană veche, obişnuită, şi povestea fiecăreia. Au un target: căsătoria. Vârsta este relativ tardivă,şi atunci, crepusculară este şi şansa.Totuşi,fiecare îşi joacă rolul, işi regizează persuasiunea. Superb auctorial, Camelia Constantin, Larisa,într-un rol creat, ca un profund memorial al scenei,mai important decăt sarmana idelogie a unei foi de hărtie. Julliet Attoh, Ina, urmărindu-şi idealitatea în transfigurări memorabile şi sigur,desigur, Mădălina Floroaica. Creează un personaj, într-un brainstorming culant, ca într-o panoplie a extremelor,studiat,studiat,vitalizat de câteva căsătorii,(rolul)care, chiar aşa victorioase, reflexivizează, spre "rugăminţile" de-a salva sufletul învingătorului! (parabola povestită de C.Noica, om si el, mai poţi şi îngheţa căutând un şoarece, el, care o viată a căutat concepte!) Un rol frumos, inteligent, polemic, cap coadă. Cine cunoaşte bibliografia, poate interpreta pronunţia eu, nu ieu, corect,explicată in marile dicţionare! Exemplarul, cel care pronunta eu, nu ieu, ajunge să stabilească şi cutumele ortografiei si ortoepiei, stăpân al turmei... Interpretarea actriţei persuasive, Mădălina Floroaica obţine aplauze... Scene din această tipologie sunt aproape frecvente în text, şi, evident, frecventabile... Teatrul acesta al tranziţiei, cum este textul lui Valentin Krasnogorov, despre o lume în tranziţie, cu jaluzele şi nu numai, în coregrafia Mădălinei iluminează puternic, incitant, clişeele de atunci. Suntem vii, totuşi, noi, cei aruncaţi in lume. Este provocatoarea interpretare propusă de Vlad Popescu.
