Interviu

Universitatea Craiova, la mare cinste printre oltence

Dispariţia Ştiinţei din peisajul fotbalistic nu a ucis iubirea pentru echipa fanion a Olteniei

Universitatea Craiova trece prin cele mai grele momente. Doi ani au trecut de când acest nume se aude doar în sălile de judecată, însă acest lucru nu le-a descurajat pe suporteriţele Craiovei, care sunt din ce în ce mai multe. Cum au ajuns ele să ţină cu Universitatea, de unde au moştenit această dragoste, de ce nu renunţă, o să ne spună chiar ele. Pe Iulia Obratovici o ştie întregul oraş. Una dintre cele mai vehemente susţinătoare ale echipei, care de 12 ani este nelipsită de la meciurile echipei, a acceptat provocarea noastră de a povesti ceea ce înseamnă pentru ea această echipă.

„De ce eu, ca fată, susţin această echipă U CRAIOVA? Este o întrebare care mi se pune foarte des de multe persoane din jurul meu. Pot să încep prin a spune că pe la vârsta de 7-8 ani, pe când UNIVERSITATEA CRAIOVA trecea prin mari momente de glorie, tatăl meu, la insistenţele mele, m-a luat cu el la meci pe stadionul Ion Oblemenco. Eram mică, nu ştiam nimic despre fotbal, dar m-am îndrăgostit de atmosfera care era în acele timpuri şi nu doar într-o peluză, ci pe tot stadionul. Deci, această iubire care o port în prezent echipei UNIVERSITATEA CRAIOVA am moştenit-o de la tatăl meu. Am continuat să mă duc la meciuri împreună cu tatăl meu până la vârsta de 13 ani, după care am pornit spre Peluza Sud`97, de care eram fascinată încă de mică. Am început prin a mă duce meci de meci să-mi văd echipa favorită jucând, am învăţat tacticile fotbalului, ştiam lotul echipei din acea vreme şi am învăţat ce este cel mai important, să-mi susţin echipa din suflet. Începusem chiar să am un idol, Julius Wobay, deşi, normal, eu, ca fată, nu aş fi putut ajunge vreodată ca el. Deşi am frumoasa vârstă de 20 de ani, iar echipa mea mult iubită nu mai joacă din vina unor persoane care nu sunt interesate decât de partea financiară, vreau să spun că am să-mi susţin echipa până în clipa când nu voi mai fi, pentru că UNIVERSITATEA CRAIOVA mi-a umplut inima de fericire atunci când eram tristă. Părinţii mă certau că plecam la stadion şi pe ger şi pe călduri foarte mari, jandarmii îmi dădeau amenzi când înjuram, dar în momentul când păşeam pe Ion Oblemenco şi echipa obţinea o frumoasă victorie era imposibil să mai fiu supărată. Iubesc această echipă foarte mult şi doresc ca toţi suporterii să continue să lupte, să nu uite vreodată ce înseamnă UNIVERSITATEA CRAIOVA, iar când o să ne revenim să vină într-un număr cât mai mare la stadion să ne încurajăm echipa favorită. Aceasta este o parte din viaţa mea alături de UNIVERSITATEA CRAIOVA.

ŞTIINŢA TREBUIE SĂ RENASCĂ! Sloganul oltenilor de pretutindeni

Pe Cristina Zamfir am întâlnit-o în galeria Universităţii Craiova, la un meci de Old-Boys. Tricoul cu Justice For Craiova şi fularul alb-albastru m-au făcut să îmi dau seama că Universitatea Craiova reprezintă mai mult decât o simplă pasiune pentru ea.
„Primul meci la care am participat pe Ion Oblemenco a fost în sezonul 2006-2007, un meci cu Steaua, încheiat 0-0. Era primul sezon în care echipa revenise după anul de divizia B. În tribune 30.000 de oameni. Cum să nu te îndrăgosteşti când vezi o asemenea atmosferă, când auzi vuietul tribunelor, care strigă acelaşi nume, Ştiinţa. De atunci pe stadion am fost prezentă mereu, la meciurile de acasă nu am lipsit niciodată, iar în deplasări mă duceam de fiecare dată când reuşeam să îl conving pe vărul meu să mă ia. Pentru mine, Universitatea Craiova este şi va rămâne cea mai iubită echipă din România. Nu m-aş vedea susţinând altă echipă din România. Fac deplasări de la vârsta de 12 ani. Dragostea pentru echipă o moştenesc de la tatăl meu, care mi-a dat din ADN-ul lui. Cred că am sânge albastru, chiar dacă nu sunt de viţă nobilă. Din păcate, nu cred că vom avea fotbal atâta timp cât o să avem parte doar de procese, fără pic de fotbal. Sper ca totuşi să mă înşel şi să avem echipă cât mai repede pentru că ne-am săturat să aşteptăm, ne e dor de fotbal şi de acel stadion care acum stă şi zace sub troiene de zăpadă, fără a mai fi călcat crampon de fotbalist pe el de doi ani. E trist şi această durere nu o simţim decât noi, suporterii, care nu vom renunţa niciodată la această dragoste numită Universitatea Craiova”, a declarat Cristina Zamfir.

Fetele, suporteri de nădejde

Enuca Andreea, acea fată blondă de care dai la fiecare meci din Craiova, o găseşti în fiecare weekend în sălile din Craiova alături de echipele de sală. Aceasta speră la revenirea echipei de fotbal.
„Dragostea pentru Universitatea a izvorât la o vârstă foate fragedă. Nici nu mai ştiu câţi ani aveam, eram foarte mică şi singurul lucru pe care mi-l amintesc este că m-a luat tatăl meu pe stadion. De atunci nu am ratat niciun meci. Dragostea pentru Universitatea Craiova m-a făcut să mă simt mândră că sunt olteancă. Atmosfera creată pe stadion şi în galerie nu o poţi uita niciodată şi, odată cuibărită în sufletul tău, trăieşte veşnic acolo. Jucătorul meu preferat de la Universitatea Craiova a fost Julius Wobay, cel care avea darul de a încânta tribunele de fiecare dată când atingea mingea.
Din păcate, în legătură cu ce se va întâmpla cu acest club, nu ştiu ce să zic, este un lucru ce nu depinde de mine. Orice s-ar întâmpla, îmi doresc înfiinţarea unei echipe, iar asta sper să se întâmple cât mai repede”.

„Dacă îţi place fotbalul şi eşti oltean nu ai cum să nu ţii cu Craiova”

Alecsandrescu Loredana, blonda mică cu glas puternic din mijlocul galeriei a ţinut să îşi povestească păsul legat de echipa pentru care a înfruntat furia dirigintei şi a părinţilor, dar la care nu a renunţat niciodată.
„Consider că dacă îţi place fotbalul şi eşti oltean nu ai cum să nu ţii cu U. Craiova. Dacă ai vreun dubiu, vino la un singur meci al Ştiinţei şi te convingi. Aşa s-a întâmplat şi cu mine. Deşi sunt fată, nu puteam sta departe de echipă, mai ales când tatăl meu era nelipsit de la meciuri şi, alături de el, fratele mamei mele. Ei mi-au insuflat acest drog alb-albastru. De atunci, zeci de fotbalişti au călcat pe acest stadion, dar unul mi-a atras atenţia în mod deosebit, Silviu Lung jr. Mi-a plăcut mai ales pentru că e singurul care a dovedit că e crescut în spiritul alb-albastru. A promis că nu va pleca la o echipă din Bucureşti şi aşa a făcut, spre deosebire de alţii, şi aici nu dau nume. Vreau să cred că atâta timp cât există speranţa totul e posibil. UN MIT nu poate să dispară după doi, cinci sau zece ani, iar noi, suporterii, fete sau băieţi, nu v-om dispărea niciodată”. Deşi are 18 ani, Lori este deja o veterană în galeria Universităţii Craiova.

Dependenţă de Craiova

Dragostea pentru echipă a ajuns şi în Severin, acolo unde Bologa Maria Andreea încă speră într-o revenire a echipei. Pe zi ce trece, dorul pentru acel echipament alb-albastru se adânceşte tot mai mult în sufletul ei. Cu o voce slabă, aceasta ne-a povestit cum de a ajuns ea să devină dependentă de Craiova.
„Prima oară când am fost pe un stadion a fost din curiozitate, la un meci Craiova-Dinamo, acum patru ani. La prima vedere, mi s-a părut o pasiune bărbătească, dar m-a cuprins şi pe mine după aceea destul de repede. A fost de ajuns să văd 22.000 de suporteri cântând imnul şi mi-a pătruns în suflet acel fior care te zguduie pe dinăuntru, dar şi pe dinafară. Poate că sună feminin, dar nu ai cum să nu iubeşti U Craiova.
După acel meci am început să merg din ce în ce mai des la meciurile Universităţii. Pasiunea a venit dintr-o dată, ştii, e ca acel sentiment de dragoste când vezi un anumit lucru şi simţi fluturi în stomac. Dragostea pentru această echipă a crescut când am văzut un interviu cu Ilie Balaci în care vorbea despre Craiova ca de o iubire eternă. De atunci l-am urmărit pe DVD-uri şi a rămas idolul meu. De întâmplat nu ştiu ce se va întâmpla mai departe, dar cu birocraţia din România mi-e teamă pentru echipă. Acest club merită readus la viaţă, nu doar pentru mine, ci pentru întreaga Oltenie, căci e sufletul nostru. Avem un vis ca suporteri şi nu merită să fie distrus din cauza unor oameni cărora nu le pasă. Am 23 de ani şi visul meu este ca cineva să reînvie Universitatea Craiova”, a declarat Bologa Andreea, suporter al Universităţii Craiova.
Nici Balşul, cât ar fi el de mic, nu poate să nu aibă fete care să iubească Craiova. Dragostea Ginei Constantin pentru Universitatea a fost, este şi va fi, chiar dacă echipa a dispărut.
„Aveam în jur de nouă ani când am fost prima oară pe Ion Oblemenco. Mergeam pe stadion aproape la fiecare meci. Au trecut 27 de ani de la primul meci, şi atunci nu credeam că o să ajung să vorbesc de Universitatea Craiova la trecut. Acum am 36 de ani, dar acest club o să rămână veşnic în sufletul meu, indiferent ce s-ar întâmpla cu el”, ne-a spus Gina Constantin, din Balş.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

12.12.2012 - 00:01cristina:Frumoase impresii.Vreau U'Craiova!...m-ati facut curioase fetelor,cum e pe stadion sa strigi din toti rarunchii ,"Hai Craiova !!"

Pagina 1 din 1 (1 comentarii din 1)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...