Administrarea şcolii româneşti pe timp de pandemie a fost şi rămâne cel mai impresionant exerciţiu de neputinţă guvernamentală.

Prin amploarea sa şi prin impactul asupra mersului societăţii noastre, şcoala este cea mai convulsivă dintre instituţii. S-a deschis şi, mai ales, s-a închis după cum a suflat vântul prin urechile tuturor. Miniştrii, cadre didactice, părinţi. Şefi mari, şefi mijlocii şi şefi din ce în ce mai mici. Foarte multe categorii profesionale şi nicio specializare, vreau să zic. Mă rog, nicio specializare potrivită cu situaţia didactică şi cu situaţia medicală.

În general, toţi cei care s-ar pricepe oarecum la şcoală se ocupă de administrare sanitară şi toţi cei care se pricep la altele, iau decizii cu consecinţe didactice devastatoare.

Mai exact, am mai scris aici, ministrul învăţământului construieşte argumente pentru deschiderea şcolii ca pentru deschiderea unei uşi oarecare şi nu ne spune nimic despre ceea ce se mai produce prin şcoli, în termeni instructiv-educativi, treabă despre care, în consecinţă, nu vorbesc nici dascălii şi nici părinţii, ca să-i enumerăm pe adulţi. Singurii care cer mai multă preocupare pentru conţinutul învăţământului românesc sunt elevii, dar, după câte puteţi vedea, de la o vreme nu-i mai întreabă nimeni ce părere au. Eu nu-i mai văd pe la televizor, cum apăreau anul trecut. Învăţământul este, cum spuneam, un domeniu extrem de convulsiv, dar şi un domeniu în care se pun batistele pe ţambal, cum se zice pe la noi.
Poate că elevii, care erau mai vocali, au obosit să vorbească şi să vadă că timpanele adulţilor s-au spart. Poate că adolescenţii şi-au pierdut cu toţii curiozitatea de a descoperi lumea prin învăţare. Poate că tinerilor nu le mai pasă de nimic. Ar fi dramatic să fie aşa. Nevoia celor tineri de a descoperi lumea a împins civilizaţia înainte de mii şi mii de ani. Ea nu poate fi oprită nici prin proasta organizare pe care o oferă administraţia guvernamentală de acum, nici prin haosul comunicaţional care s-a produs în jurul pandemiei, nici prin mizele mărunte ale câtorva profitori, cărora nu le pasă a ce miros banii pe care îi câştigă şi nici din cauza indolenţei celor care aşteaptă să treacă tot necazul de la sine, ca şi cum nici n-ar fi existat.

Eu cred în acest spirit al oamenilor foarte tineri, care se ocupă de propria formare cu pasiune şi cu încredere în viitor. Sunt cel mai greu de deturnat de la bucuria de a trăi. I-am văzut în anii nouăzeci învăţând informatică atunci când nicio catedră din ţară nu le putea oferi aşa ceva şi punând pe harta lumii România într-un domeniu pentru care şcoala n-a oferit niciun suport foarte mult timp.