Opinii

 

Doru Moţoc!

Doru Moţoc! O lume, altă lume, cu demnitate genealogică, cu structurile tradiţiei, cu ispăşirile vieţii, cu valorizare naţională şi nu numai, cu rostirea repetată a chemării de text, cu dragoste, lumină, cu zborul inimaginabil spre dincolo şi dincoace...

Fascinanta istorie a mentalităţilor propune instituirea teoretizărilor despre geografia literară a muntelui, despre mentalitatea spatiului de aici, despre cum se constituie conceptul de "forma mentis" si spiritus loci... Vedem apoi cum scriitorul cel mai reprezentativ al nordului valcean, Doru Moţoc, ascetul de acum, il configureaza in structurile lui de adancime, in toposurile care i dau maretie, functionalitate si, prin modernitatea memoriei vii, prezenta in textele sale, prin tehnica stilului si scriiturii, a structurarii mnemotehnice, artifex si paideia, dainuirea veche a rostirii de dincolo si de dincoace de Homer, cand rostirea este dainuire, iar hartia palimsest. Homer era un aed orb, care a invatat canturile de pana la el, le-a sintetizat in marile poeme, Iliada si Odiseea. Au fost transcrise mai tarziu, mult mai tarziu. Scoala adevarata (si capodoperele) inseamna a memora textele si a le trasforma in memorie vie, formativa, functionala si intr-o axiologie ,care instituie si deceleaza sensuri. Ascetul de acum, Doru Motoc, este si ascetul de altadata, fiindca locuind in rostirea imemoriala nu mai poate parasi acea lume si ii devine fiinta! Doru Motoc este dramaturg, actor, regizor, profesor, personalitate a rostiriiDe unde conexiunile...Asceza din rostirea fonemelor, il face pe autor (auctor, Doru Motoc) sa se rosteasca in iubirea absoluta, precum in volumul Foca albastra. Textele lui Doru Motoc sunt, apoi, iluminate de complexul tematic al zborului, zborul... ce fericire!

Mama lui Doru Motoc, invatatoare la Colegiul Lahovari, prin 1950, ii ia apărarea profesorului Angelescu, (paradigma moralitatii) atunci cand acesta este exclus din invatamant. In memoriile lui profesorul si-o aminteste ca pe o lumina.
Undeva o lumina va scrie mai tarziu fiul, dramaturgul Doru Motoc. L. Şestov iluminează despre divinitatea care nu permite existenţa suferinţelor lui Iov, nu acceptă inchiziţia şi înapoiază lui Kierkegaard logodnica. Anna, (din Foca albastra) cea din cotidian (dacă) pare a exista (complex muzical şi metasens) restructurând, reproiectând, realul, sugerând: orice iubire autentică sfârşeşte în Thanatos, în limba ei, neinteligibilă, o expresivitate involuntara... “După cum parfumul trandafirului care, propagându-se te face să uiţi trandafirul, nefiind decât un cuvânt perfect într-o circumferinţă inefabilă, tot astfel cuvântul omenesc nu mai este decât un murmur circumferenţial, un uriaş O schiţat de gură”.

O piesă de teatru a excelenţei fascinaţiei, iluziei, utopiei, este „Foca albastră” („Piesa anului 2007” – premiu acordat de Uniunea Scriitorilor prin „Clubul Dramaturgilor” şi Revista „Drama”).

O tramă epică despre dragoste, sfârşind în tragic, precum o formă de inefabil, fiinţă şi fiinţialitate, structură şi structuralitate, „abisul ontologic” şi „căderea în sus”. O propunere de sublimare, într-o focalizare nonstructuralistă, nonbehavioristă, sub cupola structurilor idealităţii din sintagma „auroră boreală” sau „foca albastră” (evident anagogică, o superbie de eleuterehie)

Actanţii sunt persoane şi nu personaje, formalizări ale muzicalităţii, impalpabile, vivante şi mirobolante.
Anna poate fi algoritmul cunoaşterii şi al metafizicii, un complex tematic al ontologiei, ca fiinţare, în conceptele lui Nicolai Hartman. Sau „eul fiinţător” care este mai mult decât „eul empiric” şi „eul ca atare”, sintagme ale lui Karl Jaspers. Anna poate fi decriptată sau numai aproximată prin teoria substanţială a lui M. Heidegger despre ascunderea şi neascunderea Fiinţei. Neascunderea Fiinţei pare a deschide calea (regală) spre interpretarea Annei. Ascunderea Fiinţei proiectează însă actantul Anna precum esenţialitate, holistică, monadă şi epitomă, deschiderea fiind indeterminantă, imposibilă. Inefabilul este Fiinţă şi nu fiinţare.

Hans-George Gadamer eseizează despre a înţelege un text precum întrebările pe care le naşte. Anna pare a sugera: dacă cunoaştem finalitatea Universului, atunci la ce bun întrebarea, care, de fapt, dă sens existenţei, sublimitate şi coerenţă, luminarea (Horkheimer şi Adorno) care nu înseamnă, prea simplu, raţiune şi autoconservare.

Anna se comunică printr-o „limbă perfectă” (U. Eco), de fapt o structură neinteligibilă, cum teoretizau marii mistici (intre care Markios), unde nu lexemul semnifică (el, fiind, de fapt, exterior, o formă de infidelitate nebinefacatoare), ci starea, cuminecând. Iubirea nu are cauzalităţi şi finalităţi.

Herbert Marcuse (pornind de la Friedrich Schiller) aserţionează despre „educaţia estetică” structurată de „instinctul jocului”, o configuraţie de fantezie, care poate fi Anna în sine, fulgurantă pentru „fapte concret modificatoare”, fără funcţiile şi argumentele lui Frege.

L. Şestov iluminează despre divinitatea care nu permite existenţa suferinţelor lui Iov, nu acceptă inchiziţia şi înapoiază lui Kierkegaard logodnica. Anna, cea din cotidian (dacă) pare a exista (complex muzical şi metasens) restructurând, reproiectând, realul, sugerând: orice iubire autentică sfârşeşte în Thanatos, în limba ei, neinteligibilă, o expresivitate involuntară.

Doru Moţoc sublimează un spaţiu (toposul muntelui) ca o formă de fiinţă şi religiozitate cosmică, în acelaşi timp, o genealogie livrescă într-un text antologabil în literatura română....

Aproximari asupra conceptelor: "mit" si "literatura", cu functie pedagogica. Unul dintre teoreticienii care au sistematizat acest complex tematic este Silviu Angelescu in volumul "Mitul si literatura", editura Univers, Bucuresti 1999.

Distinsul critic literar si prozator incercand sa aproximeze o definitie a mitului trimite la vechile culturi populare. Constata ca i-a fost dedicat "mitului" un volum imens de studii. Silviu Angelescu vorbeste despre necesitatea documentelor din arhive pentru a reconstitui diacronia ideii de mit. Alta sursa de cercetare ar fi observarea directa a culturilor traditionale, etnografice, necesitatea viziunii holistice, adica colerarea cu celelalte forme culturale. Pentru Platon: in Protagoras, mythos si logos erau antonime, primul reprezentand naratiune fara logica, o plasmuire a imaginatiei, al doilea reprezentand discursul rational, persuasiv. Astfel, cognitivul ar insemna operarea cu notiuni si concepte logice, iar cunoasterea mitica ar recurge la imagini. Mitul opereaza mai ales cu metafora . Unele dintre cele mai performante aproximari ale conceptului de metafora le datoram lui Lucian Blaga si Paul Ricoeur. Lucian Blaga va discuta despre cunoasterea luciferica si cunoasterea paradisiaca. Prima se va intrupa prin, evident, metafora. Paul Ricoeur va impune conceptul de "metafora revelatorie". Metafora revelatorie se desfasoara intre mythos si mimesis, definindu-se prin situarea in interiorul copulei verbului "a fi". In acelasi timp, mitul se situeaza in illo tempore, perceput ca un absolut posibil. Vecinatatea mitului ar fi data de prezenta sacrului, a divinitatilor. Se cunosc definitiile mitului pe care, de altfel, le-am prezentat in alte capitole. Mitul presupune sensul si ordinea. Sunt cercetatori precum Bronislav Malinowski si Mircea Eliade care considera mitul ca fiind un adevar.

Mitul are componente precum fabulosul, fantasticul, straniul.

Silviu Angelescu vorbeste despre dislocarea temelor mitice. O analiza pertinenta asupra mitului in literatura romana o intreprinde George Calinescu in "Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent", Bucuresti, Editura Fundatiilor Regale, 1941, p. 62. Temele mitice ar fi: Traian si Dochia, care ar descrie geneza poporului roman. A doua tema mitica o intalnim in "Miorita", unde existenta se transforma intr-o viziune asupra lumii. A treia tema mitica este mesterul Manole, care inseamna "incorporarea suferintei individuale in opera de arta". A patra tema mitica este mitul erotic al zburatorului, care se constituie dintr-un demon frumos. Pe baza lui s-ar putea discuta despre "invaziunea instinctului erotic la fete"

Mitul folcloric al Zburatorului, arata Dumitru Pop, nu este intens productiv in cultura noastra populara (Steaua, revista, nr. 2, 1987). Mitul are conotatii multiple, atat in cultura universala, cat si in cultura romana.

Ar fi de vazut cum lucreaza conceptul de mit societatea romaneasca din secolul XX. Silviu Angelescu dedica o analiza interesanta relatiilor dintre personaje, existentei lor in interiorul romanului "Ion" si romanului "Taranii" al lui Wladyslaw Reymont. Capitolul se numeste expresiv "O cultura a rusinii si o cultura a vinovatiei".

Sunt aici probleme de antropologie de comparat cu cele din poemele homerice "Iliada si Odisea" si "Ulise" al lui James Joyce. De la Homer la James Joyce se petrece amploarea si degradarea mitului. Degradarea tocmai pentru a reechilibra paradigma culturala. Temele sunt relativ identice. Se schimba numai psihologiile la suprafata fara a altera structurile de adancime. Temele: onoarea, destinul, zeii, divinitatea, viata, moartea, proprietatea, femeia, revolta, dezechilibrul, morala inseamna existenta mitului si metamorfozele pe care le suporta de-a lungul mileniilor numite, uneori, "degradarea mitului". Intre Ulise, Ahile, Penelopa, Elena, Telemah si mai inainte Ghilgames, Enkidu si personaje lui James Joyce: Molly Bloom, Stephen Dedalus este o diferenta de rafinare estetica, fiindca omul a parcurs varste diferite din antichitate, trecand prin Renastere, Ev Mediu, clasicism, romantism, modernism, postmodernism. Relativizarea o da afirmatia lui Oedip din Antichitate: "totul e bine" si din postmodernitate: "socot ca totul e bine" (Oedip-ul lui Albert Camus).

Este evident ca literatura romana, nu numai privind scriitorii pe care i-am citat, cuprinde, schimband ceea ce e de schimbat, asemenea teme. Doru Motoc reseteaza intr-o epoca a restructurarii conceptului de mit, mitul lui Nicolae Balcescu. Era epoca studiilor din tipologia Vasile Netea, Radu Toma. Astazi suntem alaturi de Ioan Stanomir si miscarea superba, cu vicii, totusi, a personajelor pasoptiste. Care, nerenuntand, la auctorialitate, de asemenea, bratienii... nu au lasat libera, formarea conceptelor libertatii...

Sa urmarim cateva secvente din desfasurarea textului lui Doru Motoc...

Priviti mitologica miscare,de filmologie cu stilistica, in limbajul cu maretie construit al actantului, Miti, regizorul tehnic, limbajul luminii. Adica, o habitudine, o esplanada, efuziune de vrajire, de suavitatea diminetii mitului, cu insertiile tehnice ale celebrului Miti, lumini, pentru atunci, voltaice, frumos, in limbajul de mai tarziu, fotonice...
Viata si textul lui Doru Motoc inseamna propedeutica luminii...

Antropologie culturala,costumul,...Structuralitatea desfasurarii istoriei in timpi lungi si timpi scurti, dupa cum afirma Fr. Braudel, incumba si costumul popular ca obiect de antropologie culturala. O carte esentiala in interpretarea fenomenului cultural numit arta populara si, mai ales, costum popular, este Constantin Prut: ''Calea ratacita" (O privire asupra artei populare romanesti) si, despre, alb, negru...

"Prezent, intr-o masura coplesitoare, in costumul Padurenilor din zona Hunedoara, rosul se stinge treptat, odata cu inaintarea in varsta, pentru ca, in ziua in care se socoteste ca a venit batranetea - nu in legatura cu calendarul, ci cu traditia si cu pozitia morala a fiecaruia -, sa dispara cu totul, lasand loc esentialului dialog intre alb si negru, intre lumina si intuneric. Aceste creatii se disting imediat de creatiile unor artisti populari din tarile vecine - de pilda, ucraineni, unguri, bulgari, s.a. - care apeleaza la alte registre cromatice (in care raportul de tenta contrastanta este prezent), la un tip de solicitare mai intensa a campurilor decorative, ca si la un patetism al formei, ce comunica o inclinare spre formula baroca sau expresionista."

Alb, negru, dialogul culorilor, spre sapientialitate, este structurant prin prezenta personajului Mama Batrana... Apoi, modernitatea, postmodernitatea, se realizeaza prin dialogul custode- scriitor...Redescoperirea biografiei lui Balcescu este redescoperirea istoriei, rescrierea ei... Este spatiul bibliografiei ispasirii si devenirii de atunci... In piesa de teatru "Textul inainte de toate" realizeaza cea mai interesanta experienta a naratologiei in sine din literatura romana...

Hermeneutica textului înainte de toate

Wittengenstein – jocuri de limbaj - a-ţi reprezenta un limbaj înseamnă a-ţi reprezenta o formă de viaţă, cu intenţii mitice (Guenon Dumezil ,Gauchet) sau heideggeriene, nu există un «dincolo» sau un dincoace .Un text se scrie în timpul conexării textului, fără conectori. Doru Moţoc se structurează în kratofonia scriiturii. Palierele scriiturii «Textul înainte de toate»: discursul postmodern, ca substanţialitate , ca eseu şi metaeseu despre o lume a «desvrăjirii». Discursul romantic şi modern într-un «pensiero debole».

Şi cultura, excelentă, a discursului dramatic modern: E. Ionescu, Brecht. Şi o scenografie psihanalitică, un ethos al muntelui,capra neagra.

Evident, «libera plutire», ca şi conceptul, deconceptualizat, transcendentalul şi temporalitatea, subminarea, deconstrucţie şi sfericitate, apofatic. Segmente ale excelentei hermeneuticii: lupul, câtă sublimitate a demitizării şi cât Derrida al textualizării.

Doru Moţoc pentru un spectacol cu sensul la urmă şi metasensul în practica scriiturii, întotdeauna precum ecart.
Un text pentru o posibilă capodoperă, a substanţializării şi desubstanţializării lumii, într-o posibilă didascalie de tip G. Harag sau Andrei Şerban, unde există poate «fiinţa propriului nostru sine» (Gabriel Liiceanu), dar şi «încotro-ul» nostru.

Rostirea nepătată a chemării de text...

Scriitorul Doru Moţoc este personalitatea literară şi culturală a acestui spaţiu,discutand auctorial... Poet, prozator, dramaturg, eseist, propune prin opera sa atât, cu terminologia lui Roland Barthes, plăcerea textului, cât şi savoarea.
Doru Moţoc are stil: “Limba este deci dincoace de literatură. Stilul este aproape dincolo: imagini, un debit verbal, un lexic, se nasc din trupul şi din trecutul scriitorului… Astfel, sub denumirea de stil, se alcătuieşte un limbaj autarhic, care nu este cufundat decât în mitologia personală şi secretă a autorului, în această hipofiză a cuvântului, unde se formează primul cuplu al cuvintelor şi al lucrurilor, unde se statornicesc odată pentru totdeauna marile teme verbale ale existenţei sale… Stilul este partea privată a ritualului, el se înalţă din străfundurile mitice ale scriitorului…” (Roland Barthes).

Volumul “Ce a mai rămas” propune o poezie erotică, o estetică a melancoliei, cum ar spune Andrei Pleşu.

Denis de Rougemont şi Roland Barthes teoretizează posibilele traiectorii ale eroticului (Iubirea şi Occidentul, Fragmente dintr-un discurs îndrăgostit). Eugen Simion în “Dimineaţa poeţilor” structurează pornind de la Denis de Rougemont, patru funcţii ale pasiunii amoroase.

Eseistul francez (Denis de Rougemont) identifica aceste arhetipuri în ideogramele cărţilor de joc. Cel dintâi (semnul de pică) este viziunea intuitivă (amiciţia spirituală, agapé) şi sugerează o pătrundere, o traversare. Pentru această categorie, dragostea nu este propriu-zis un sentiment, ci situaţia totală a celui care iubeşte. Al doilea model este Emoţia sau Erosul: sufletul precede dragostea, pasiunea merge spre unicitate, pasiunea este inovatoare şi îşi este suficientă sieşi. Semnul ei este cupa (inima) deviaţia tipică este mazochismul, gustul care animă pasiunea este gustul morţii. Este, prin excelenţă, pasiunea tristanescă.

A treia formă este plăcerea senzuală. Semnul este trefla şi în fişa dată de Denis de Rougemont, citim: nomadism sentimental, gurmandism, temperament sexual impulsiv, plăcerea trupească etc. Sub semnul caroului stă dragostea ca Energie cosmică, cu alte vorbe: iubirea care mişcă soarele şi alte stele (Dante), penetraţia, elanul gândirii, pasiunea descoperirii, producerea de concepte, sentimentul limitelor, stăpânirea de sine, echilibrul etc... (Eugen Simion: „Dimineaţa poeţilor, Ed. Cartea Românească”, Bucureşti, 1980).

“Afirmaţiile lui Roland Barthes seduc. Limbajul Imaginarului nu ar fi nimic altceva decât utopia limbajului: limbaj cu adevărat imaginar, paradisiac, limbaj al lui Adam «natural» ferit de deformare sau iluzie”.

Am dat aceste citate fiindcă Doru Moţoc este un erudit, iar complexul tematic propus de poezia sa trezeşte conexiuni multiple: “Era ca o lumină blândă, ce ne uimea. / Izvorâse în noi şi ne-adâncea Zările, să ni le deschidă / Venea ca o respiraţie a pământului, ca o mângâiere albă, de nea / Ca o amintire, ori părere de cântec, fluidă… / Şi totul în jur era transparent şi uşor de-nţeles / Lucrurile căpătaseră forme unduite şi blânde / Şi ne miram că nu le observasem, deşi le priveam ades, / Şi le întrebam de vorbă, şi mi se părea ciudat că nu pot răspunde. / Privirile ni se limpeziseră, se făcuseră mai adânci. / Şi-n ele înflorise, transfigurată, lumina / Cerul se umpluse de curcubeie dansând peste stânci / Şi, de atâta frumuseţe, ni se aburise retina”.

În poezia lui Ion Apostol Popescu şi în erotica lui Horia Bădescu am auzit sonuri de o asemenea idealitate. Structurile idealităţii sunt o prezenţă permanentă a poeziei lui Doru Moţoc: “Şi iată miracolul, sunet, lumină, mişcare / Am trecut, parcă fără veste, într-un straniu poem / Am ajuns la tărâmul sublim, unde frumuseţea ne doare / Şi am vrea poate să se sfârşească, deşi ştim că nu vrem / Dogoresc ochii de-atâta frumuseţe adunată-n retine, lunecăm, ireali de uşori, prin albastre ape de vis… Constelaţii târzii se rotesc între mine şi tine, / Alungindu-mi orbitele, abia tremurându-le, indecis”.

Aserţiunea lui Augustin: “Iubeşte şi fă ce vrei” ar fi una din conotaţiile poeziei lui Doru Moţoc. Iubirea lui Doru Moţoc se divide, dar nu se împarte. Ireală, ca o rostire substanţială. Schimbând ceea ce este de schimbat, erotica lui Doru Moţoc ne aminteşte afirmaţia lui Gerges Poulet: “După cum parfumul trandafirului care, propagându-se te face să uiţi trandafirul, nefiind decât un cuvânt perfect într-o circumferinţă inefabilă, tot astfel cuvântul omenesc nu mai este decât un murmur circumferenţial, un uriaş O schiţat de gură”.

“La marginea nopţii aşteptam amândoi / ceva. Poate cântecul straniu al vântului / Dogoreau zăpezile, afară şi-n noi / şi-n miezul de foc şi de vis al pământului… / Geru-nflorise la geam ireali chiparoşi, / parcă voind înadins să ne doară / Dar ochii tăi nu-i vedeau. Cântau somnoroşi / la jăratecul pur al zăpezii de-afară / Se zbăteau în noi, ca-ntr-un dans disperat, / Cete fugare de gânduri incerte”.

Doru Moţoc produce în textele sale ceea ce s-ar putea numi “rostirea repetată a chemării de dragoste”, “Dar dacă tu, sărbătoare cu ochi nostalgici şi trişti, / Femeie, ca un album parelnic sub stele, / N-ai ştiut, sau nu te-ai învrednicit, să exişti / Aievea ei numai în nălucirile mele.”

O poezie a politropicului, o practică semnificantă în semnificaţia drumului spre eudaimonie a unui scriitor autentic, care a pătruns în nostalgia si prezenta subiectivă a lecturilor acestui spaţiu. O lume, alta lume, cu demnitate genealogica, cu structurile traditiei, cu ispasirile vietii, cu valorizare nationala si nu numai, cu rostirea repetata a chemarii de text, cu dragoste, lumina, cu zborul inimaginabil spre dincolo si dincoace...

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...