Opinii

 

Cărţile lui Mihai Călugăriţoiu sunt moderne, mitic moderne, cu textură de abufalia, transfrastic abufalia, cultivând ceea ce cultivă istoriografia recentă, povestea şi funcţiile ei diegesiale

Cărţile lui Mihai Călugăriţoiu sunt moderne, mitic moderne, cu textură de abufalia, transfrastic abufalia, cultivând ceea ce cultivă istoriografia recentă, povestea şi funcţiile ei diegesiale. Nu înlocuieşte povestea cu acţiunea, dă reflexivitate acţiunii situând-o în diegesial. A luat valorile dealului (se aşterne Renaşterea pe chipul personajelor lui Mihai Calugăriţoiu şi se sublimează dealul, dealul lui Horia Bernea, cu şirul de lumânări în spate, şi altele, cu şirul de candelabre, aprinse, cu privirea spre partea de sus a limpezimii existenţei cu ousia cerului) şi le-a aşezat ca simbol al prieteniei, a scris apoi despre colegi, într-un ludic persuasiv, de surâsul patriarhilor, ritmând antrenamentul actanţilor, până ajung spre ritmul vieţii sacrificiale! Un început, ca în Pseudokinegetikos al lui Odobescu, calc lingvistic, care prin Gheorghe Nicolăescu şi Mihai Călugăriţoiu, acum, zugrăveşte lumea şuşanilor, cu ogase ca simbol al pantei celei mai înalte, cu termenul ravena, fonem despre prospeţime, toponimul Beica, preponderent vocalic, muzicalitate, în vecinatatea noiceană a muzicii ca memorie a paradisului.

„Locuinţa a reprezentat, de la întemeiere, adăpostul unde se nasc copiii şi de unde plecau în lumea de dincolo părinţii, moşii şi strămoşii, unde aveau loc scenarii nupţiale pe baza unor practici magice prezente de la alegerea locului favorabil, la bătutul ţăruşului sau parului la centru, la determinarea formei acesteia.

Bordeiul a fost primul adăpost construit de om, o groapă la adâncime, care variază în funcţie de locul unde este amplasată, de la câţiva centimetri, până la trei metri, acoperită cu pământ sau plante. Până la locuinţa-bordei, au mai fost amenajate adăposturi - peştera şi coliba (ca rezultat al intervenţiei omului în mod creator, prin amplasarea construcţiei şi funcţionalitatea ei)

Cercetările arheologice şi etnografice au pus în evidenţă existenţa bordeielor-casă de locuit, la care se adăugau anexe, grajduri pentru animale, pivniţe pentru vin şi păstratul alimentelor, dar şi bordeie cu destinaţii culturale, sociale, bordeie-lăcaşuri de cult, bordeie-cârciumi. Totodată, se subliniază că bordeiele se amenajau în locuri ferite, mascate de ierburi şi tufişuri, fiind locuri de supravieţuuire în condiţii vitrege ale istoriei zbuciumate de care nu a dus lipsă poporul român, în speţă membrii comunităţilor umane din comuna Şuşani, judeţul Vâlcea, un loc de refugiu atunci când hoţii la drumul mare dădeau târcoale cu gânduri de prădăciune, când seminţii plecate din cele patru vânturi veneau să cotropească, când zapciii veneau după birurile care se înmulţeau şi nu se mai terminau. Nu este de mirare că, în anumite locuri ale satelor, persistă forma unor gropane acoperite de trecerea timpului şi de resturi de plante. Urme de asemenea bordeie, sunt pe dealul Sâlii, la Bălţile Dragului, în Piscul Găţoii, Cuptorul, Rugina, Miereanca, Piţigaia. Bordeiul avea în mijloc o vatră, în jurul căreia se oficiau ritualuri magice legate de bunăstare, apărare de spirite malefice. În bordei existau paturi de formă patrulateră, ridicate puţin peste adâncimea adăpostului-locuinţă. În bordei se intră prin gărlici.” Descrierea de aici este un elogiu adus simplităţii. În istoria existenţei sale, omul a purtat o luptă tragică pentru caştigarea unui prisos de bine, afirmă Ernest Bernea. Ce înseamnă simplitate, găsim cu aproximare lămuritoare în textele lui Ernest Bernea: „Simplitatea este starea morală a omului care se mişcă esenţial şi sincer. Simplitatea, în etică, întocmai ca şi-n estetică, înseamnă linie mare.

Liniie mari dau sensul făpturii, liniile mari constituiesc. Simplitatea este o stare eriginară legată de începutul fiinţei. ” Ernest Bernea afirmă mai departe: „De aceea Evanghelia, cartea simplităţii şi a permanenţei vorbeşte de simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Fiind originară, simplitatea este o stare a firii, o stare a celor care păstrează legătura cu Dumnezeu.
Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie ţi o mare stăpânire de sine. Omul simplu trăieşte viaţa din plin şi firesc; o trăieşte astfel pentru că este în ea.” Volumul „File din istoria comunei Şuşani” cupride notările anterioare despre această localitate: „Constantin Şerban, Emil Istocescu, Teodor Barbu, Monografia municipiului Drăgăşani, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2004”; apoi: „D. Ciobotea, Dicţionarul istoric al localităţilor din judeţul Vâlcea, Ed. Aius, Craiova, 2011”. Numele de „Şuşani” ar veni de la cuvântul „Şuşan”, în limba veche traducându-se „crin”.

Autorii Gheorghe Nicolăescu şi Mihai Călugăriţoiu interpretează: „Majoritatea cătunelor în vechime fiind aşezate sub coama dealului, mai la fereală de intemperii şi pericole, locuitorii lor s-au numit şuşani, adică cei de sus. În documentele vechi, aşa cum menţionează Ion Popescu-Cilieni, se întâlneşte numele de Suşu (Suţu), neamul acestuia înmulţindu-se a dobândit numele de „şuşani”. Drumurile principale în această parte a Olteniei se numesc „şuşa”, „şuşea” şi de aici numele de Şuşani, aprecieremai puţin plauzibilă. „Şuşeaua”. sau linia, au fost mai de puţin timp amenajate, cu scopuri administrative, locuitorii fiind mai uşor de administrat şi de stăpânit.” Interesant apoi este fenomenul panopliei fructelor interne şi circulaţiei sârbilor în ceea ce am putea numi „zonă”, în sensul lui Tarkovski. Suferinţă, ca modalitate de existenţă unde dispariţia este fenomen firesc în lumini şi umbre cum ar spune Petru Creţia, zona fiind în viziunea lui Andrei Tarkovski spaţiu creştin, deci credinţă, nădejde şi iubire, cu ineluctabile şi inavuabile şi, de fapt, netruvabile certitudini. Spaţiul acesta românesc, al satului românesc, al şuşanilor acum...

„Pe 7 martie 1741 domnul Ţării Româneşti Constantin Mavrocordat emite următorul document: Doc. nr. 217/07.03.1741 (V. Mihordea, Ş. Papacostea, Fl. Constantiniu, Documente privind relaţiile agrare, în veacul al XVIII-lea, vol I, Ed. Acad. R.P.R., pag 388, doc. 217)”
„Constantin Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti, interzice boierului Radu Otetelişanu să ademenească şi să ridice locuitorii din satul Şuşanii spre a-i muta la Oteteliş, deoarece şuşanii sunt o aşezare veche a lui Ion Dâmboviceanu, vătaf de aprozi, care s-a plâns domniei.”
„La 10 iulie 1531, din porunca domnitorului Ţării Româneşti, Vlad Voevod, se întăreşte stăpânirea jupânului Fârtat pârcălabul, pe lângă altele, şi asupra unor „locuri în Sârbi şi moşia Măcica”.

„Unii istorici consideră această dată, anul 1531, actul de naştere al Şuşanilor, însă în documentul anexat, în copie, nu se face vorbire de Şuşani. Probabil că menţionarea comunei, apropiate şi nu vecine, Măciuca i-a determinat să creadă că este vorba de satul Sârbi al comunei Şuşani.”

Şi acum despre fenomenul aculturaţiei, cum a fost definit de Neagu Djuvara; În volumul „Civilizaţii şi tipare istorice. Un studiu comparat al civilizaţiilor”, Neagu Djuvara defineşte conceptul, de fapt sintagma, de filosofie a istoriei: „Cuvântul civilizaţie pare să se fi născut în Franţa la mijlocul secolului al XVIII-lea. El apare pentru prima dată în 1756 sub pana marchizului de Mirabeau, tatăl faimosului tribun, în L Amie des Hommes ou Traite de la population. Cuvântul circula oare deja în saloanele pe care le frecventau fiziocraţii şi Mirabeau, sau acesta din urmă este adevăratul inventator al cuvântului? La urma urmei, detaliul are puţină importanţă. Esenţialul este că acest cuvânt a cunoscut curând o soartă extraordinară în Anglia şi Germania, ca şi în Franţa. Aceasta era dovada că el răspundea unei trebuinţe, că noţiunea plutea în aer şi că pentru a o delimita şi distinge de noţiunile şi expresiile învecinate, de pildă civilitate, politeţe, societate rafinată, se cuvenea să se creeze un cuvânt nou. Acesta a fost derivat din verbul civiliser care exista deja la sfârşitul secolului al XVI-lea, dar cu două sensuri diferite: unul ţinea de jargonul juridic (civiliser un proces, adică a trece un proces din domeniul criminalistic în cel civil), celălalt însemna deja acţiunea de a-i civiliza,adică de a-i face mai urbani, mai rafinaţi, pe sălbatici, pe barbari sau pe bădărani. (Latina cunoştea deja antonimia civilis-silvaticus, dar, de-atunci, termenul civil s-a încărcat cu alte câteva semnificaţii şi e posibil ca neologismul civilise să-şi fi păstrat înrudirea cu civil şi cite, care ţin de arierplanurile semnificaţiei, opunându-l nu numai lui sauvage şi lui barbare, dar, de asemenea, mai mult sau mai puţin confuz, lui paysan, militaire.”

De prezenţa sărbilor pe valea care le poartă numele Sărbeana aflăm din Hrisovul lui Mircea Ciobanu care, în ianuarie 1559, întăreşte stăpânirea moşiei „lui Vladul şi cu fiii, ca să-i fie ocină în Sârbi, toată, oricât se va alege, pentru că le este veche şi dreaptă ocină şi dedină.” (D.R.H., vol. V, 1983, 150-151, doc 136). Nici în acest document nu apare numele de Şuşani. De aceea suntem de părere că Şuşanii s-au născut la 4 iunie 1567.”

„Gheorghe Bulgăr şi Gheorghe Constantinescu-Dobridor, în Dicţionarul de arhaisme şi regionalisme, apărut în Bucureşti, la Editura Seculum, în 2000, la pagina 219, explică regionalismul sâhlă, ca pădure deasă de copaci tineri, hăţiş. De aici, poate, dubla denumire a satului Sârbi, Sâlea, prin el, elidarea literei h, din cuvântul sâhlă. Este posibil, ca primii veniţi aici, cei scăpaţi din Sârbeana, să se fi stabilit, o parte în actualul Uşurei şi o parte mai la nord, în pădurea desă şi tânără, în sâhlă, în Sâlea.”

„Istoricul Iorgu Iordan, în Toponimia românească, susţine că toponiminul Uşurei se trage de la supranumele Uşurelu pe care îl interpretează ca uşuratic, în sensul moral al cuvântului, Personal, credem că toponimul „uşurel” vine mai degrabă din calităţile fizice ale întemeietorului şi anume: agil, rapid, zvelt, uşor, bun la fugă.

Ion Uşurelu (Robu), împreună cu soţia sa, Ioana, a avut trei fii: Tatomir, Cârstian şi Drăgulin. Comunitatea constituită de aceştia s-a numit apoi, fie Uşurei, fie Sârbi. Catagrafia eclezistică din 1840 ne informează că biserica din Uşurei a fost ridicată de enoriaşii Tatomir, Cârstian şi Drăgulin în anul 1540.

În registrul localităţilor, dar şi în harta Olteniei, întocmită în 1720-1722, întâlnim satul Uşurei. Harta a fost întocmită de Friederich Schwantz.

Memoriile generalului Friederich Wilhelm von Bwer (Bauer), din anul 1778, menţionează localitatea Dsiurseschi (Uşurei), situată aproximativ lângă Bătăşani şi Mădulari.”

Începând cu Catagrafia obştească din 1831, cunoscută sub numele de „Extract de suma plugarilor”, documentele ulterioare vor consemna localitatea Uşurei frecvent.

Între catanele de poteră ale scaunul bănesc de la Criova se afla, în anul 1784, sub comanda căpitanului Hrizi şi Tudosie de la Uşurei. (I. V. Cîncea, Oameni şi fapte din trecutul Craiovei, Arh. Olteniei, nr 49-50, 191)”

„În harta austriacă, întocmită la începutul administraţiei austriece (1718-1739), între anii 1720-1722, găsim două sate Râmeşti, deci şi Râmeşti de Beica. (Monografia mun. Drăgăşani, 366). În catagrafia latină, din 1731, sunt consemnate proprietăţile Bejka şi Delga ale Mănăstirii Stăneşti din Judeţul Vâlcea.”

Arhitectura vieţii cotidiene şi spaţiilor ancestrale cuprinde consemnarea evenimentelor din tipologia naşterii nunţii, înmormântării. Referinţele critice merg la profesionistul domeniului Ion Ghinoiu din Obiceiuri Populare de peste ani. Ceremonialul obiceiurilor cuprinde elementele concrete spiritualizate fiecare cu trimiterea spre un ethos general. Întâlnim citat cu acribie o personalitate a memoriei afective, Corneliu Tamaş. Sensul cercetării ar fi rezumat de aserţiunea lui Nicolae Iorga: „Să-i ierte Dumnezeu (pe ţărani) pentru câtă muncă de robi au muncit, pentru ce traiu de dobitoace nenorocite au dus, pentru câtă înşelare au suferit, pentru câtă jignire au îndurat, să-i ierte pentru viaţa lor de suferinţă, să-i ierte pntru clipa de desperare când s-au ridicat vărsând pe stradă sânge omenesc... şi să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea obraznică şi proastă care n-a ştiut şi nu ştie a-şi înţelege, iubi şi apăra şi măcar cruţa pe cei de-o lege şi de un neam cu dânşii, pe hâzii politicieni mâncaţi de pofte şi nevolnicii şi să nu ierte Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduţi înaintea cărora cufundaţi în orgii bugetare, fumegă acum acest sânge nevinovat.” (Neamul românesc, 87 din 1907, p 331)
Dezvoltarea istorică a zonei este prezentată succint şi poate fi consultată în volum. O pagină de prozator: anul 1989 cu evenimntele lui.

„Tocmai când locuitorii comunei Şuşani, ca şi ţăranii din întreaga ţară, pierduseră speranţa că nu vor mai reveni pe pământurile ce odinioară fuseseră ale lor, le procuraseră cu multă trudă, le apăraseră cu multă ardoare, au venit evenimentele din anu l989. Nu le venea să creadă. Aveau impresia, când ascultau la radio, că este vorba de teatru radiofonic. Am învins! Am invins! răcneau revoluţionariitransformaţi peste noapte în duşmanii socialismului pe care îl ridicaseră în slăvi. S-au dezmeticit cu greu. Tot cu frica în oase, nu îndrăzneau să stirge şi ei să se audă peste Groşet, Bârluiu sau Milovanu. Să audă toţi, chiar şi din morminte: Gărdeştii, Otetelişenii, egumenii, merenii, Podeii, că ei vor fi din nou stăpâni peste pământurile ce le cumpăraseră cu mare trudă de la cei care le luaseră cu japca... Şi ce bucurie pe cei rămaşi să muncească şi să trăiască pe locurile unde au văzut pentru prima dată soarele, cu binele şi cu răul, ştiind că sunt la ei acasă. Şi câtă zbatere, câtă chinuială şă-şi găsească mejdinele, să nu cumva să lipsească o brazdă, că iar o să pună mâna pe par. Nu a fost, nu este rău că se bat pentru bucata de pământ care, dacă este muncit şi iubit le aduce roadele necesare vieţii. Dar... cu actele uitate pe undele adăpostiseră, roase de şoareci, deterioarte de trecerea vremurilor, cu martorii păscuţi de bătrâneţi, au intrat în posesia pământurilor. Erau fericiţi! O fericire trăită de cei care au pierdut un lucru iubit cu patimă, de valoare şi l-au regăsit peste ani după ce pierduseră orice speranţă că-l vor regăsi... Mare bucurie şi apoi mare dezamăgire, trătă în taină... Crezuseră în afrimaţia unui fost ministru că „a câştigat pariul cu agricultura” şi în alţii după el, care au transformat industria într-un morman de fier vechi şi apoi au împrăştiat-o la toţi „investitorii strategi” binemascându-şi statutul de samsari internaţionali. Au reluat pământurile în stăpânire, dar le-au lăsat treptat în paragină. Plâng suprafeţele de pământ roditor inundate de mărăcinişuri, că nu mai au puteri să-l muncească. Nu au cum să se întoarcă la plugul tras de „cionăi”, n-au cum să-şi apere recolta de tot felul de prădători, de porcii mistreţi veniţi până în grădini după hrană. Cine să stârpească porcii dacă au legea de partea lor? Şi se înmulţesc „porcii”, iar ţăranul rămas în izbelişte, ca şi pământurile, se trezeşte îngrozit din visul care-i revine mereu, cu porcii năpustiţi şi în casă să-l sfâşie...”
Istoria mentalităţilor îl face pe filozoful şi istoricul Mihai Călugăriţoiu să scrie o carte cu structura sintagmei amintite,avand titlul: Învăţătorii promoţiei 1976. Şcoala de la Râmnic. Sunt prezentaţi şi interpretaţi absolvenţii Liceului Pedagogic promoţia 1976. Fiecare absolvent înseamnă o memorie afectivă şi cognitivă, o dezvoltare ca mit personal şi carieră profesională. Tablouri originale, etimologii corecte, cum ar fi numele de Aslău: „Numele de Aslău se trage din ungurescul aszlo, varianta dialectică a lui zaszlo steag sau, mai probabil, acelaşi cu Laslău, ungurescul laszlo Vladislav, cu pierderea lui l- prin fonetică sintactică, iar cel Cosac, reprezintă o specie de peşte. (Iorgu Iordan, Dicţionar al numelor de familie româneşti, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, pag 38 şi 149)”

Si o prezenta pentru a gasi ritmul conceptului de a invata,Faciu Florica,colega lui Mihai Calugaritoiu..Faciu Liliana,recluziunea blanda de acum, configureaza invatamantul in structurile lui de adancime,in toposurile care i dau maretie,functionalitate si ,prin modernitatea memoriei vii,prezenta in lectiile sale,prin tehnica stilului si scriiturii,a structurarii mnemotehnice,artifex si paideia,dainuirea veche a rostirii de dincolo si de dincoace de Homer,cand rostirea este dainuire, iar hartia palimsest.Homer era un aed orb,care a invatat canturile de pana la el,le-a sintetizat in marile poeme,Iliada si Odiseea .Au fost transcrise mai tarziu,mult mai tarziu.Scoala adevarata(si capodoperele) inseamna a memora textele si a le trasforma in memorie vie,formativa,functionala si intr--o axiologie ,care instituie si deceleaza sensuri.Nu poti sa fii formativ, daca nu ai doxa,cunostinte temeinice.Fisele textuale, realizate explorativ,zilnic,devin metatextuale.Metoda,de la Descartes sau nu, mai are si un capitol,faimosul,"argument ontologic"Informatia devine formatie.Autorul acestor randuri isi aminteste elevii doamnei Faciu ...,prin nameti,venind sa interpretam texte literare sau gramaticale,la ore sau cenacluri.Erau sarbatorile cu metoda ale vietii.Volumul citat este un argument pentru prietenie. Prietenia nu are decât în aparenţă istorie, structurile ei de adâncime fiind „originea”, metafizica sau obârşia cerului (Nae Ionescu şi Părintele Galeriu).

Cei vechi, iudaici şi păgâni, erau despărţiţi de un zid. Nu comunicau. Ar fi dorit probabil să comunice. Neavând frontalitatea dialogului (fără cauzalităţi sau finalităţi), flanau germenii închiderii care se deschide, încercând strategiile vecinătăţii. Peste zid trecea vântul. Un simbol pentru inefabil şi destin. Se instituia comunicarea!

Tot pentru cei vechi prietenia însemna ceea ce astăzi este de neînţeles. Ahile de exemplu nu a ales între două idealuri, acela al vieţii, al onoarei şi al gloriei eroice şi, celălalt, al unei lungi vieţi tihnite acasă ca rege homeric. Alege între a trăi mai departe fără Patrocles şi a muri pentru că îl pierduse, alege prietenia.

Aici, in fisele doamnei Faciu.., prietenia s-a desfoliat în acest sens sub cupola a ceea ce se numeşte în general „Agathos Demiurgos” (zeii buni), fiindcă actanţii se aşteptau cu versurile poetului Horia Bădescu: „Numele tău e o insulă cu păsări tăcute şi flori colibri / În care nu va poposi niciodată…”. Substanţa oricărei deveniri ar putea însemna: absenţa generează mai mult sens decât prezenţa, cu indecidabila vrajă a poeziei de pe aceste meleaguri: „Mi-e bine mamă, mi-e bine, ce vrei, ce mai vrei de la mine!” (George Ţărnea). Interpretare... fără psihanaliza interjecţiei.

Acest tip de „artifex” l-a cultivat Faciu Florica-Liliana în limbajul pedagogic bine temperat (ca şi clavecinul celebru) al vieţii ca operă şi al operei ca viaţă.

Comunicarea în lumea postmodernă este structurată de complexul tematic după care cu cât ne întâlnim mai uşor cu atât comunicăm mai puţin. De aceea, existenta doamnei Faciu Florica Liliana,cartile lui Mihai Calugaritoiu, sunt o polemică frontală cu mentalitatea limbajului de lemn. Caută întotdeauna naturaleţea, aurorarul, inauguralul, pauza dintre cuvinte, tăcerile, memoria noastră, a inconştientului şi conştientului care nu duce nicăieri dacă nu duce la Tot (imperativul transfigurării) şi duce la toate.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...