Opinii

 

Constantin Mateescu sau instituirea fiinţialităţii

“Într-o căsuţă asemănătoare, mi-a relatat odată, am locuit cu Vera. Cumpărasem casa pe nimic de la un fabricant de bere ce lichidase întreprinderea şi emigrase în Venezuela. Avea terasă cu vedere spre parcul învecinat al Cotrocenilor. Pe Vera o neliniştea tăcerea ce se aşternea asupra cartierului odată cu lăsarea întunericului. Îi era teamă de fantome. Am instalat-o în odaia cea mai spaţioasă, ale cărei geamuri primeau lumină toată ziua. A trebuit să aduc imobilului o serie de modificări, pentru ca dormitorul ei să aibă comunicaţie directă cu încăperea în care locuia servanta. Plantasem trandafiri în faţa casei: Climbing Triomphe Orléanais, Baby Lyion Rose, Souvenir de Georges Pernet… Pe grilele ferestrelor se căţăra un soi de trandafir agăţător ce înflorea din mai până în octombrie. Vecinii susţineau că în casă se sinucisese cu ani în urmă o balerină şi că de atunci, în fiecare noapte când e lună nouă, moarta se strecoară pe terasă şi dansează goală în încăperile pustii de la etajul doi, în care îmi depozitam tablourile. Povestea semăna întrucâtva cu subiectul unei fantezii imaginate de Cocteau pentru baletele lui Diaghilev. Pe balerină n-am văzut-o niciodată, dar servanta mă asigura că o zărise când şi când, la miezul nopţii, furişându-se prin dreptul zidurilor casei şi dispărând pe treptele acoperite de verdeaţă ale terasei.
Bombardamentele din "44 au distrus întregul cartier. Pe Vera au surprins-o în timp ce se îmbrăca în budoarul ei. Am fost de faţă când au dezgropat-o de sub ziduri. Zâmbea. La ce s-o fi gândit în clipa aceea? Ţinea într-o mână rochia, iar în cealaltă peria de cap cu care se pieptăna în fiecare dimineaţă. Tablourile de la etajul doi au ars în parte. Printre cele care s-au păstrat, se afla şi o dansatoare de la cabaretul Maldoror, pictată de mine la Paris cu ani în urmă…” („Autoportret cu bască”).
Constantin Mateescu înseamnă luciditatea unui sistem ontologic şi distanţa (în sensul lui Jean-Luc Marion, „Idolul şi distanţa”) privirii diegesiale, sub aparenţa notaţiei neorealiste (la originea minimalismului de astăzi?), ascunzându-se sigetica unui corpus al devenirii (temă, antitemă, complex tematic, sinteză).

Constantin Mateescu propune luciditatea ca „interpretare şi raţionalitate”, „decupajele” narative, din „antropologia umană” interbelică sau din istoria recentă focalizează, de fapt, sensuri, orice descriere fiind o „vecinătate” cu devenirea. Descrierea autentică este sensul antropologiei culturale pierdute, adevărurile fiind, oricum, iluzii de palimpsest.
Latenţele, icoanele sufletului, din proza lui Constantin Mateescu nu sunt psihanaliză, ci metafizică.

Milan Kundera afirmă: „Toate operele mari au în ele ceva neîmplinit”, de aceea, completăm, au în ele eseul specific romanesc: ipoteticul, luciditatea, didascalia.

Realitatea nu este niciodată reală, ci ipotetică, afirmă fizica postmodernă, luciditatea din opera lui Constantin Mateescu este un fir al Ariadnei, nu anarhetipul, iar didascalia, propensiunea către un imaginar reticent, politropic şi nu sedat.
Constantin Mateescu interfereaza conceptele de „autor”, „operă”, „scriitură”, propuse de Michael Foucault: „Scriitura se desfăşoară ca un joc, ce îşi depăşeşte negreşit propriile reguli”.

Opera lui Constantin Mateescu semnifică o nouă lectură a prozei interbelice, a Şcolii de la Târgovişte, pentru o mai bună vecinătate. Din structurile narative de aici au ieşit, probabil, producerile de mentalitate ale generaţiei '80.
Descrierea este fundamentală în „Autoportret cu bască”, în sensul lui Michel Charles din „Retorica lecturii”: „Orice descriere este o interpretare, dar şi contrariul este adevărat”, „descrierea adevărată fiind deontică” (Ştefan Vlăduţescu).
Ar mai fi de conjecturat, în termenii lui Michael Foucault, despre condiţia de autor. Autorul Constantin Mateescu are altă tipologie, care n-ar presupune inspiraţia, n-ar fi „transcendentă” tuturor limbajelor, neprecedând „operele” (existenţa precede esenţa sau esenţa precede existenţa - complex tematic existenţialist). Este, de altfel, condiţia autorului.

Acelaşi M. Foucault aserţionează despre „înrudirea scrisului cu moartea” (în interpretarea lui M. Moulin), complex tematic esenţial în „Autoportret cu bască”. Există, în roman, pagini memorabile, antologice în literatura română şi universală, o istorie a scriiturii, picturii, sculpturii, vizualului, finalului de tragedie antică, într-o expresivitate a „psihofizicului”, o metafizică precum sfârşitul metafizicii.

Receptarea operei de artă nu este o teorie a informaţiei (cum afirmă Umberto Eco), ci expresivitatea Fiinţării.
Nicolai Hartmann, în „Trăsături fundamentale ale unei metafizici a cunoaşterii”, aserţionează: „Teoria cunoaşterii şi metafizica se condiţionează reciproc” sau „Cunoaşterea este orientată spre fiinţare de la bun început”, complexul tematic al ontologiei este tocmai fiinţarea, discursul (logos) despre ceea ce este (to on). Un text al fiinţialităţii segmentelor narative, într-o pagină, un roman. Conceptul de „existenţă” şi „eu” (Karl Jaspers): „Eul fiinţător există ca unitate dintre eul empiric şi eul ca atare, dar este, în acelaşi timp, altceva şi mai mult decât aceasta”. Şi afirmaţia lui Martin Heidegger: „În neascunderea ce deschide fiinţa (sferă de semnificaţie posibilă) sălăşluieşte tendinţa ascunderii fiinţei, prin faptul că deschiderea exclude anumite posibilităţi de semnificaţie”. În ascunderea fragmentului citat stă fluiditatea politropiei textului.
Scriitura fragmentului este şi „luminare”, după Horkheimer şi Adorno, nefiind „o diferenţă fundamentală între gândirea mitică şi gândirea structurată conceptual a luminării”. Scriitura lui Constantin Mateescu are istoria frazei clasice şi desenul istoriei formelor.

Polisemantica textului „decupat” din roman este o hermeneutică: „A înţelege un text înseamnă a-l înţelege ca răspuns la o serie de întrebări. Înţelegerea unei întrebări solicită punerea întrebării. Atunci când întrebăm, ne mişcăm în interiorul unei sfere interogative şi, prin aceasta, într-un univers de posibilităţi al semnificaţiilor, care stabileşte limitele pentru ceea ce poate fi chestionat cu sens şi la care se poate răspunde cu sens” (Gadamer). Ar fi de adăugat: ce poate fi sens într-o istorie tragică, poate, numai continuarea diegesială. Un cumul substanţial ca într-un „summum bonum”, o gândire a mimesisului structurată, după Horkheimer şi Adorno, de „gândirea structurată conceptual a luminării”.

„O autoreprezentare a adevărului, această autoreprezentare fiind diferenţiată de adevărul însuşi” (Walter Benjamin), aserţiune asertorică pentru acest text.

Romanul, de fapt, este structuralitatea fiinţei. „Cu excepţia câtorva texte din Renaştere, care au suferit influenţa hermetismului, romanul a fost întotdeauna un gen de acces facil, până acolo încât operele, continuând niveluri de sens ascuns, au grijă sa nu descurajeze cititorul şi nici să nu-l îndepărteze de sensul evident. Religia artei şi continuatorul ei, estetismul, conferind artei o misiune salvatoare, au permis în schimb artiştilor să impună dificultăţi de temut.

Capodoperele romanului modernist presupun a dezvălui cititorului poezia enigmatică a lumii şi strălucirea multiformă a subiectivităţii, iar de la el o răbdare şi o calitate a atenţiei ieşite din comun” (Toma Pavel, „Gândirea romanului”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 411).

Benjamine Fondane vorbea despre instituirea fiinţialităţii la întâlnirea cu Lev Şestov. Este, mutatis mutandis, ceea ce se întâmplă la identificarea cu opera lui Constantin Mateeescu.

Bibliografie:

1. Marion, Jean-Luc. Idolul şi distanţa. Bucureşti, Editura Humanitas, p. 118-132.

2. Vlăduţescu, Ştefan. Eseuri de retorică şi poetică. Craiova, Editura Sitech, 2007.

3. Kundera, Milan. Arta romanului. Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 24-26.

4. Umberto, Eco. Opera deschisă. Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 108-110.

5. Hartmann, Nicolai. Estetica. Bucureşti, Editura Univers, 1974.

6. Jaspers, Karl. Jurnal metafizic. Paris, Editura Galimar, 1961, p. 18-24.

7. Gadamer, Hans-Georg. Elogiul teoriei. Moştenirea Europei. Iaşi, Editura Polirom, 1999.

8. Adorno, Th. W. Teoria estetică. Piteşti, Editura Paralela 45, 2004.

9. Adorno, Th. W. Minima moralia. Reflecţii dintr-o viaţă mutilată. Bucureşti, Editura Univers, 1999.

10. Heidegger, Martin. Originea operei de artă. Bucureşti, Editura Humanitas, 1995.

11. Fondane, Benjamin. La conscience malheureuse. Paris, Éditions Denoel et Steele, 1937.

12. Şestov, Lev. Athénes et Jérusalem. Vrin, Paris, 1938, apud N. Berdiaev, Sensul creaţiei. Traducere de Anca Oroveanu. Prefaţă, cronologie şi bibliografie de Andrei Pleşu. Bucureşti, Editura Humanitas, 1992

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...