Opinii

 

“Tablouri dintr-o expoziţie sau naşterea unei ficţiuni

“Tablouri dintr-o expoziţie sau naşterea unei ficţiuni”, de Constantin Mateescu, este, după cum spune şi titlul, catagrafierea unei lumi care a prins mantia Divinităţii trecând peste lume şi alta, care n-a reuşit. Gramatica focalizării actanţilor, mimesis şi Nemesis, viaţa într-o stampă, unde istoria nu este îndrăgostită de propria creaţie şi, evident, nici de reflexie. Conceptele Narcis – Pygmalion lasă loc clasificării, schimbând viaţa se schimbă şi instrumentalizarea, privind spaţiul concentraţionar în general, prefigurat acum de Constantin Mateescu, prin portrete, schiţe despre vocile tragice într-o mistică a stingerii.

Toxonomia ar fi următoarea: Soluţia Steinhard: credinţa, ea fiind consecinţa harului, în esenţa selectivă. Soluţia Soljeniţân, soluţia Alexandru Zinoviev, soluţia Winston Churchill şi Vladimir Bukovski. W. Churchill către Marta Bibescu: “Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu 20 de ani”.

“Ce se întâmplă în oraşul acesta mic, în care m-am născut, pe care îl cunosc casă cu casă... se întreabă un personaj.

Duminică. Mă simt pândită... Se strânge laţul. Familia în care am intrat după căsătorie e identificabilă pentru regimul actual. Sunt zile când mă gândesc să plec aiurea, să-mi schimb identitatea. Dar unde să mă duc? Şi ce să fac acolo? ”La cimitir. Foială mare pe alei, lume pestriţă. Femei cernite, cu lumânări, colivă, colaci şi toate cele...”.

Sau: “Doctorul Hanganu mi-a trimis o bună parte din pacienţii lui de marcă: printre ei şi domnul Kavadidis, de la care cumpăram, pe când eram elevă, zahăr candel, banane... Pe urmă începe să anatemizeze pegra comunistă. E vehement, se pare că a uitat de boală...”

Apoi: “Sâmbătă. Trec zilele îngrozitor de repede. Oraşul în continuă schimbare. Se desfiinţează instituţii vechi, despre tradiţii şi legende...”

Pagini memorabile despre pictorul Luchino supus “reeducării”, ca mai toate personajele volumului.

“Şi într-o seară, când lucra de zor, s-a pomenit din nou cu Didu. Venise cu un tip ceva mai vârstnic, care s-a recomandat Mandache. Au început prin a-l mustra că în loc să-l preocupe oamenii cinstiţi şi harnici şi devotaţi poporului, îşi pierde vremea cu portretele unor ciocoi îmbogăţiţi pe seama celor ce muncesc, care au făcut atâta rău oraşului.

Despărţirea lui Luchino de tatăl său, Benito, este o pagină hiperreală, ca o promovare de mesaj comunicaţional, cu reflexivitatea lui Pygmalion, artefact. Cele două personaje nu mai sunt Nimesis, ajungând în timp simulacre (conceptul teoretizat în alt context de Victor Ieronim Stoichiţă): oameni de o parte şi de alta a zidului: “Luchino şi-a amintit de seara friguroasă când l-a condus pe taică-său la gară. Benito arăta superb în scurta lui vărgată comandată la Milano, părea cu zece ani mai tânăr. Erau atât de aproape unul de celălalt şi totuşi îi despărţea o lume. Nu vii cu mine? l-a întrebat bătrânul cu vocea sugrumată. Vorbea pe bune. Privirea i se umezise...

A fost momentul unic, providenţial în care ar fi putut să plece, tot aşa de bine cum putea să şi rămână. La ce bun, însă, să se mai gândească la plecare când totul părea să fie scris în cartea vieţii?

În clipele când trenul s-a rupt din inerţie şi s-a desprins uşor de lumea Alutelei, dispărând în punctul unde începe Fabrica de pielărie, a înţeles că alesese lozul necâştigător, de altminteri singurul care îi stătea la îndemână”.

O lume, care venea sub sintagma propusă de Denis de Rougemont “Partea diavolului”, căreia îi vor da replică, martiri şi eroi: “Fenomenul Piteşti”, Aiud, Gherla, Sâmbăta de Jos, Ocnele Mari, Periprava, Salcia... Să-i asculţi pe cei care au trecut pe acolo e un privilegiu, de mărturisit şi setat în hemoragia conştientă şi inconştientă a sufletului, extirpat brutal din dihotomia cu trupul, ultimul propunând “fericirea” de 100 de ani, celălalt posibilul drum spre soteriologie.
Şi ce este mai aproape de aşteptarea cuvintelor care se roagă, decât să cobori de la mănăstirea Sâmbăta şi să pipăi crucile, răsfirate din când în când pentru dragostea de libertate întâi şi apoi pentru linişte. Totuşi: “Agnus Dei, Qui tollis preccata mundi, mi se rere nobis. Dona nobis pacem...”.

Volumul lui Constantin Mateescu, excepţional prin secvenţele, care esenţializeaza un timp şi o scriitură, “Tablouri dintr-o expoziţie sau naşterea unei ficţiuni”, lasă urme(ousia) pustietoare/transfiguratoare, în sufletul, psihologie cogitans, al lectorului,salvator/salvat, dintr-o normalitate a palimpsestului.

 
 
Adaugă Comentariu
Comentarii

Pagina 1 din 1 (0 comentarii din 0)

< înapoiînainte >
 
 
 
 

...statisticile se încarcă... vă rugăm așteptați...